Cred că nu există nimic pe lumea asta ce mă deranjează pe lume decât violența nefondată. Stați, nu mă înțelegeți greșit, mă refer la violența asupra animalelor și asupra copiilor mici (până în 14-15 ani, fiindcă îmi amintesc cât de matură eram eu și unii prieteni de-ai mei pe atunci).
Păi să-mi încep manifestarea indignării și urii față de violența față de animale:
Oameni buni, așa cum suntem și noi animale, doar că suntem mai avansați psihologic (căci fizic avem mai multe defecte decât ele), așa sunt și câinii, pisicile, caii, șoarecii, șobolanii și orice altceva mișună pe suprafața acestui superb pământ. Nu înțeleg ce încearcă unii să demonstreze prin violența față de niște ființe ce nu se pot apăra. De ce am hotărât să scriu articolul ăsta chiar dacă am un deget nu prea sănătos și mă doare de mă urc pe pereți când tastez? Păi sâmbăta trecută când eram în drum spre casă, fix în fața unui magazin, un cățel micuț și alb era întins pe mijlocul drumului. Fusese lovit de mașină. Vorbeam la telefon, la care îi zic tipei cu care vorbeam că e un câine pe drum și eu mă duc la el. Închid și mă pun gug în mijlocul drumului, lângă câine. Bietul animăluț respira, dar nu mișca nici măcar o lăbuță. Așa de tare m-am speriat când a venit o mașină și a trecut peste el, în fața mea (înainte să mă duc la el, cât încă vorbeam la telefon), credeam că îl turtește de pământ în fața mea și eu îmi dau duhul pe acolo. Spre fericirea mea, chiar dacă AFURISITUL de șofer care putea bine-mersi să evite câinele fiindcă drumul era la fel de liber ca parcarea unui supermarket ce-a dat în faliment, a trecut cu roțile pe lângă mogâldeața albă. Am lăsat dracu și geantă în glod și am dat câinele din drum că încă respira. Eram panicată și nu știam ce să fac. L-am mângâiat și am stat lângă el câteva minute, dar îmi venea să plâng fiindcă îl vedeam necăjit. Ce să fac eu? Tata acasă nu, mașină nu, veterinar în apropiere nu, m-am dus în magazin și le-am zis la ăia de acolo. La care o baba îmi zice „na și eu ce să-i fac dacă e prost și iese în drum?”
M-am abținut să nu izbucnesc de nervi acolo. Vine un coptil de juma de metru și zice că-i câinele lui, apoi iese, venind înapoi unul mai mare. Zice că asta e, dacă a fost un câine prost, soarta. Apare iar juma de metru și spune că l-a rostogolit pe bietul câine în șanț. Am zis că înnebunesc. Am plecat de acolo și am început să plâng pe drum ca idioata.
Doi câini mi-au fost loviți de mașină și niciodată nu am dat vina pe ei. Unul a fost aruncat de șofer pe apă, iar celălalt de un trecător în șanț. Cel de-al doilea era un labrador de 40 de kg, plin de mușchi cu blana neagră ce strălucea la soare mai ceva ca învelișul metalizat al unei mașini. Un idiot cu o dubiță circula cu 100 la oră pe drum de țară, unde se circulă cu maxim 50-60 și lovește doi câini (cam de mărimea unui câine ciobănesc dacă vă e mai ușor să vă imaginați) și îi omoară pe loc pe amândoi. Desigur, s-a dat vina pe mine că a murit câinele, că doar eu l-am împins în fața mașinii cu puterea minții în timp ce eram la școala. Oricum, știu că eu am plâns pentru câinele ăla ca după un om. Bunica mea a plâns și ea cred că vreo două luni, de fiecare dată când i se amintea de câine. Adică noi ne consumăm atâta pentru un câine, dar alții zic „asta e”?!
Tot văd la TV sute de filmulețe cu nebuni ce ba taie cozi la câini cu toporul, ba ard de vie o pisică, ba pârlesc de viu un porc, sau chiar o castrare a unui șoricel ce se zbate ca un nebun. Mie mi se rupe inima. Mereu mă gândesc că acele persoane care se poartă așa cu animalele fac la fel și cu oamenii.
În altă ordine de idei, când eram mică stăteam la bunicul meu, în centrul satului. Acolo locuia o doamnă ce avea două pisici. Mereu am iubit pisicile și nu urăsc nimic mai mult decât o pisică sau un câine care se feresc de mâna mea când vreau să le mângâi. Asta înseamnă ca au fost bătuți și nu mai au încredere în oameni. Copiii fac asta, dacă vă vine sau nu să credeți. Aruncă cu pietre în câini, îi bat, aproape îi nenorocesc. Revin imediat la asta, dar în ideea principală, doamna aceea mi-a povestit că ea are grijă de pisici, în timp ce eu mă chinuiam să pun mâna pe una foarte pufoasă ce fugea de mine ca de foc. Zicea că nu înțelege de ce sunt bătute fiindcă scăpau tot blocul de șoareci.
O colegă de-a mea locuiește în apropiere. Am mers cu ea o dată să dau mâncare la un câine dintre blocuri, fără stăpân. Ea îi făcuse acolo un culcuș și lua în fiecare zi laptele și cornul de la școală ca să hrănească animalul. Nu uita niciodată asta! O dată a făcut culcuș și la niște pui, dar cei din bloc i-au luat și i-au aruncat pe apă... Din ce motiv? Că doamne ferește să nu crească și să le muște plozii. Pe fata aia nu a mușcat-o niciodată nici un câine vagabont. De ce? Fiindcă un câine nu mușcă oameni buni, doar dacă sunt turbați sau dresați să muște orice.
În legătură cu SUPER mediatizatul caz în care un plod a fost mușcat de un câine și omorât; știți ce cred eu? Copilașul acela, oricât de plâns o fost de părinți, nu a fost un îngeraș. I-a făcut ceva la câine. Să fim serioși, un câine de pe stradă vede zilnic sute de copii nebuni, de ce să-l fi ales drept pe ăla? Sunt flămânzi, bătuți, disperați. Credeți că un câine nu ține minte? Când e bătut o dată, a doua oară nu mai stă pe gânduri când vede un om, ci atacă, pentru că e un joc de „omori sau ești omorât”. A cui e vina că exista câini fără casă? A lor? Sau a stăpânilor care îi abandonează?
Cum să dai lege ca toți câinii fără casă să fie eutanasiați?! Dați și voi lege să fie amendă de 1000 de lei pentru cei ce aruncă câini în drum.
Acum mi-am amintit că am mai văzut ceva. Cred că în clasa a noua era eu să mă iau de un băiat de a doișpea că a dat cu șutul într-un pui de câine. Am crezut că și mor, că mă iau de gâtul ăluia, dar erau prea mulți copii și l-am pierdut din vedere. A doua pauză nu am mai găsit nici câinele, din păcate. Coborâsem să-i dau ceva de mâncare. Îmi pare rău că niciodată când dau de vreun animal nu am mâncare la mine.
Eu sunt foarte inimoasă, dar doar în legătură cu animalele. Nu suport să le văd suferind fiindcă ele nu au nici o vină. Nu merită, pur și simplu, să sufere. Îi mai dau o palmă peste bot câinelui meu, când mă zgârie sau mă doboară jos, dar după când îl văd că se supără, îmi pare rău de mor pentru ce am făcut. Ei de unde să știe că greșesc, dacă tu nu le arăți? Am fost mușcată de o pisică când o mângâiam, dar nu m-am supărat. Ce vină avea ea? Eu nu pot omorî animale, de nici un fel, chiar dacă mânânc care și n-am de gând să devin vreodată vegetariană. Accept un singur fel de violență asupra animalelor, dar numai asupra celor ce se mânâncă. Logic, nu aș bate o găină sau un porc, pentru nimic în lume, dar dacă le omori pentru mâncare, strictul necesar, niciodată nu am să zic că e o cruzime. Una e să omori pentru asta și una e să omori de plăcere. Poate concepția asta o am pentru că tatăl meu e vânător, dar ideea e că el mi-a spus asta: „Eu merg la vânătoare doar când avem nevoie de carne de vânat. Îmi place să mă plimb pe dealuri, dar dacă avem prea multă mâncare și carnea s-ar strica, n-aș omorî o căprioară nici dacă ar veni să-mi mânânce din palmă.”
Vă rog să vă uitați la cele două filmulețe de pe parcursul articolului. Pe mine m-au atins în punctul sensibil (exact ca orice lucru legat de animale), deci vi le recomand. Mai era ceva ce aș fi vrut să găsesc, dar n-am reușit. Totuși am să povestesc. Mi-a zis o dată sora mea că s-a uitat la un filmuleț în care o cameră de filmat era atașată de un câine. A fost cred că o zi sau o săptămâna din viața acelui câine. A fost mușcat de alți câini, bătut, mânca din gunoaie, era tot o rană atât în suflețelul lui cât și pe corp. Copiii îl chemau și îl amăgeau cu mâncare bună, după îl băteau de-i suna apa în cap. Era slab și vai de el, bolnav, murdar, trist. Dormea pe unde apuca și îi era frig. Nici o mână de ajutor întinsă de nicăieri. Și povestea este adevărată. La sfârșitul filmulețului câinele este călcat de o mașină, iar cea care a făcut documentarul a zis că dacă ar fi știut prin ce trece câinele l-ar fi salvat.
Vă rog, cei ce au citit acest articol, ajutați bietele animale. Ele n-au greșit cu nimic ca să merite o soarta așa dură. Dacă nu le dați de mâncare, măcar nu le bateți dacă nu v-au făcut nimic. Nu părăsiți câini, pisici sau orice altceva. Sunt suflețele... Și ei au sentimente, și ei plâng și ei sunt speriați! Orice om care are un câine observă că acesta își manifestă iubirea, tristețea. Chiar vă rog, atât, nu mai dați vina pe ființele care se lasă conduse de instinct. Noi suntem aia raționali, cică, deci purtați-vă ca atare.
Cu multă amărăciune,
Norax.
Mi se pare trist ce ai scris si sincer mi-au dat putin lacrimile pentru ca m-ai facut sa imi amintesc de animalutele mele. Recunosc acum ca nu am fost dragut cu toate si dupa ce mi s-au intamplat niste faze foarte triste cu unele din ele am incercat sa nu ma mai atesez asa mult emotional de ele, desi nu cred ca le-am lasat asa pur si simplu. Mi-am adus aminte de catelul meu drag, Tuti, acesta fiind numele lui. Avea cea mai frumoasa coada si pufoasa si cel mai tare lucru la el era faptul ca se juca cu mine oricand, chiar ma cara in spate la varsta aceea eu fiind foarte slab. Tin minte ca ma bateam cu el si mereu castiga ca era cam mare(corcitura de ciobanesc carpatin cu un ogar). Si partea sa trec la partea trista la care voiam sa ajunt si pentru care imi pare rau. Am ales sa nu il tin gen in cusca si intr-un loc prea gradit asa ca s-a invatat sa iasa pe drum eu traind la curte intr-o comuna. El avea zgarda, vecini stiau ca al meu si era tare cuminte. Ca orice animal cand vine perioada de imperecheat isi cauta partener/partenera. Asa se face ca intr-o zi a iesit afara din curte si l-am revazut peste 2 zile. Nu facea des asta si de obicei se intorcea seara de aceea in ziua respectiva l-am cautat toata seara si a 2 a zi. Ulterior l-am gasit la un vecin in curte si parea foarte bolnav. Nu stiam ce e cu el dar iti poti da seama daca ai animale cum arata unul otravit. Am fost la medicul veterinar care dupa parerea mea nu si-a dat tot interesul sa il salveze. Eventual a murit si cred ca din cauza deshidratarii pentru ca nu voia sa manance si nici sa bea ceva. Vreo 2 zile l-am tinut la veterinar pe perfuzie dar dupa a zis sa il luam acsa si ii deteam apa cu pipeta si cu o seringa. A murit intr-o dimineata cand eu eram la liceu, iar parintii mei in loc sa ma lase sa il ingrop macar undeva aproape sa stiu ca e acolo, au ascultat de sfatul lu bunicul si i-au dus corpul neinsufletit undeva la marginea unei paduri pe motiv ca bunicul nu vrea sa fie in curte ca ii vine sa planga daca ii vede locul unde e ingropat(il inteleg intr-un fel) dar totusi il voiam acolo. Partea cea mai nasoala e ca a murit cumva din inconstiinta mea si din rautatea si lenea unui om. UN nenorocit ca altfel nu ii pot spune avea 2 catei de sex feminin si in perioada aia cum am mai spus animelale isi cauta perechea asa ca asa zisul om a otravit carne si a auncat-o prin curte pe motiv ca veneau multi cainii la catelele lui. si toti intrau printr-o crapatura din gard ca vai doamne ne este lene sa reparam un nenorocit de gard. Cand am aflat am fost la el la poarte si i-am luat toata familia in **** cu tot cu catelele lui. A
RăspundețiȘtergerelta faza trista a fost cand o pisicuta, cred ca cea mai simpatica pe care am avuto. Venea la tine si cand erai trist sau simtea ea ca e ceva in neregula cu tine se urca pe umarul tau si te musca usor de pavilionul urechii sau cand mergeam descult pe gresia rece ma musca de degete:)). A murit de mana verisorului meu mic de 2-3 ani care a strans-o prea tare in brate si nu mai putea respira, cred ca daca nu erau parinti nostrii il bateam pe verisorul meu. Am stat cu ea pana a murit si am plans si sa nu razi de mine cititorule ca am iubit pisica aia mai mult ca pe mine.(sfat copiii mici nu ar trebui sa fie protejati de animale ci animalele de ei pentru ca ei nu stiu ce fac la varsta aia asa frageda). Precizez ca am avut peste 10 generatii de pisici si la un moment dat le stiam arborele genealogic ca sa zic asa. Si am o poveste cu aproape fiecare din ei dar nu imi mai aduc acum aminte desi as vrea ca intr-o zi sa scriu despre ei ca sa nu fie uitati la fel cum un om nu vrea sa fie uitat nu vad de ce un animal ar vrea. Cel mai mult am avut grija de 15 pisicute si 3 caini deodata, treaba foarte grea recunosc dar si amuzant mai ales cand strigai pisi-pisi si apareau de unde nici nu te asteptai, gen imagineazati ca ai pisic in gluga de la geaca si sare de acolo si ai sa iti dai seama cat de dubios si amuzant este. Ce am vrut sa zic in principal este ca stiu cum te simti, imi pare rau ca lumea este asa cum este, imi pare rau ca eu am incercat sa ma indepartez de animale la un moment dat desi cred ca am vrut doar sa nu mai fiu ranit. Nu stiu cat de bun sunt la suflet dar uneori asa alege sa salvez un animal decat sa salvez un om. Link-ul este de la un anime cred sau film care are legatura cu animalele si iubirea om-animal. Enjoy
RăspundețiȘtergerehttps://www.facebook.com/585502601532625/videos/vb.585502601532625/921497251266490/?type=2&theater
Avut-o.... of ma bate romana rau, nu ma injura cititorule!
Ștergere