miercuri, 11 mai 2016

Recomandări 4: Ilion de Dan Simmons


   Am revenit cu bine-cunoscutele mele gusturi în materie de since fiction... Astăzi ne bucurăm de Ilion, de Dan Simmons, un roman since fiction extraordinar. Este prima parte a ciclului Ilion/Olimp, care tratează re-creerea evenimentelor din Iliada pe un Pământ alternativ și pe Marte. Evenimentele sunt puse în mișcare de ființe care au preluat rolurile zeilor greci. La fel ca seria precedentă a lui Simmons, Hyperion Cantos, romanul este un "science fiction literar" care se bazează mult pe intertextualitate, în cazul de față între Homer și Shakespeare, precum și pe referințe periodice la În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust și la Ada sau Ardoarea: O cronică de familie a lui Vladimir Nabokov. În luna iulie 2004, Ilion a primit premiul Locus pentru "Cel mai bun roman science fiction al anului 2004".
   Pot să spun cu mâna pe inimă că este o carte ce te bagă în ceață din primele capitole, până la sfârșitul primului volum. De ce? Păi acțiunea se petrece pe trei planuri: cel al lui Hockenberry (un erudit în Homer al secolului al douăzecilea, a cărui sarcină este să compare evenimentele Iliadei cu cele ale Războiului troian care se desfășoară din nou), al războinicilor greci și troieni, al zeilor greci din Iliada; Daeman, Harman, Ada și ceilalți oameni de pe un Pământ de peste mii de ani; cel al roboților "moraveci" (numiți astfel după omul de știință Hans Moravec) - europeanul Mahnmut și Orphu de pe Io, tot dintr-un viitor de peste mii de ani, care sunt originari din sistemul jupiterian. Știi clar că toate cele trei planuri au legătură unul cu celălalt, dar nu-ți poți da cu adevărat seama care cum e decât după ce termini de citit prima parte, chiar și atunci foarte greu. 
Romanul în sine este plin de acțiune și urmează un fir istoric și filosofic bine prestabilit. Autorul are un talent aparte de a trece de la a descrie la persoana a treia (când urmărește cele două grupuri de personaje - Daeman, Harman, Ada și Mahnmut cu Orphu) la persoana întâi (când povestește din perspectiva lui Hockernberry, socialistul). Până la urmă este vorba de un război - veți da de sânge, săbii, iubire, sex, nanotehnologie avansată, teorie cuantică, un viitor dezastruos pentru unii și utopic pentru alții. Viața personajelor diferă atât de mult încât nu ai impresia că se leagă poveștile una de alta. Planete diferite, lipsa unei istorii bine conturate. Totul te face să te întrebi „ce dracu se întâmplă aici?” Citești mai multe cărți într-una singură. 
   Acțiunea se petrece în sistemul solar, la câteva mii de ani după ce virusul Rubicon a distrus omenirea. Singurii supraviețuitori ai rasei umane au dispărut misterios. Pământul a trecut sub controlul exclusiv al unui nou tip de oameni, post-oamenii, cu corpuri modificate prin nanotehnologie și îmbunătățirea ADN-ului. Refugiați în habitatele spațiale dotate cu tehnologie avansată - mai ales în domeniul fizicii cuantice - nu au fost afectați de virus. Ei au repopulat Pământul cu "oameni de stil-vechi" cărora le-au făcut mici modificări genetice, oferindu-le o viață terestră de o sută de ani, cu servitori roboți care se ocupă de toate sarcinile, fără problemele date de răni, boli și moarte - rezolvate de "firmeria" însărcinată să le asigure întreținerea corpului. Acești oameni și-au pierdut rapid cultura, cunoștințele și tehnica, ducând o viață ușoară, plină de distracții.
   Pe sateliții lui Jupiter, roboții trimiși și apoi abandonați de post-oameni au creat o societate și o cultură proprie: aceștia sunt moravecii. Dincolo de sarcinile cotidiene, unii dintre ei au dobândit o pasiune debordantă pentru studiul literar al unora dintre operele omenirii, cum ar fi cele ale lui Proust și Shakespeare. Moravecii sunt neliniștiți din cauza unor importante cantități de energie cuantică detectate pe planeta Marte, recent terraformată, care amenință structura universului. Ei bănuiesc că post-oamenii sunt responsabili pentru ele și iau legătura cu roboții care populează centura de asteroizi cea mai apropiată de Pământ, rocvecii, pentru a organiza o misiune de recunoaștere pe Marte.
   Pe un pământ antic, Războiul troian e în plină desfășurare, eroii Iliadei războindu-se deja de nouă ani. Sunt prezenți toți zeii panteonului elen, fiind dotați cu puteri și o tehnologie foarte avansată. Ei urmăresc luptele și intervin în ele, în timp ce Zeus a readus la viață câțiva specialiști.
   Cu acest tip de carte nu te vei lovi de peretele plictiselii, te asigur. E foarte controversat totul, iar când te gândești „într-un sfârșit s-a terminat” - boooom - explozie atomică... Nu glumesc, eu sunt serioasă aici. 
   Eu am terminat de citit prima parte (Ilion) și am citit și primul volum din a doua parte (Olimp) și vă recomand cu plăcere această carte. E o lectură plăcută și foarte interesantă, mai ales când cei doi roboți încep să filosofeze despre ceea ce scriau Shakespeare și Proust. Spor la citit și vă doresc o zi bună!


Cu drag, Norax.

marți, 10 mai 2016

Loja credinței deșarte

Peisajul trist se schimbă. E trecător,
Vine pleacă. Pentru eternitate călător.
Ca vântul mișcă frunzele copacilor.
E singur veșnic fără ajutor.
Închid ochii și las părul să-mi pice pe față,
Ascult foșnetul schimbării cum timpul agață,
Simt atingerea frigului pe obraz,
Șoaptele răutăcioase rămân fără haz.
 *
Îmi las capul pe umărul visului amețitor,
Îi aud glasul dulce; mă cheamă ispititor,
Spre o lume fără griji. Vreau să uit,
Să pun într-o cutie totul. În spate să mă uit…


Îmi iau inima în mână,
Îmi simt pulsațiile ce moartea îmi amână,
Un chicot îmi scapă dintre buzele uscate,
Unii vor viață, eu mă aștept la moarte.
 *
Îi zâmbesc fugar prezentului înghețat,
Las în urmă un suflet bine murat,
În prejudecățile vieții, mereu neînțeles,
De veșnica singurătate, unicul ales.

-Norax- 

luni, 9 mai 2016

Răni însângerate

De ce-mi tai în carne vie
Și-mi lași cicatrici o mie?
Lași în urmă sechele pe viață,
Spunându-mi să-mi cos răni cu albă ață!
 *
Nu al tău suflet plânge sfărmat,
Nu tu nu poți aduna ceva nemișcat.
Încerc să-mi recapăt inima cautând
Printre miliarde de bucăți. Fac totul sperând.
  *
Nu-mi pot reține reci lacrimi,
Mă cuprinde disperarea. Mulțimi,
Repezi filmări din trecut împietresc,
Pe buzele mele îngheață un „te urăsc”!
  *
Limpezi trăiri aruncate de conștiință,
Apasă palpitând în a mea ființă.
Tremurândul meu surâs se pierde în ceață,
Deschid ochii. Nu renunț la viață.
  *
Pășesc timid, cu zâmbetul meu fals,
Las în spate doar minciunile și clipele
Ce nu vor răni pe nimeni. Țipete,
Îmi rămân doar scopuri. Tac, e liniște.
  *
Aș vrea să-mi auzi inima zbătându-se după tine,
Să crezi că nu am mințit. Am lăsat dela mine
Dar acum mă doare doar ca o rană veche…
Nu am pierdut. Doar nu am pereche.
  *
Ce rost absurd gelozia să aibă, spune-mi!
Amestecând sentimente, arată-mi!
Iartă trecutul pentru prezent,
Nu compromite viitorul nefiind atent.
  *
Știu că nu-i nevoie să încerc,
Înapoi nu mai pot să merg.
Las totul în pământ și uit de tine,

Viața mea trebuie trăită pentru mine.

-Norax-

duminică, 8 mai 2016

De ce ar trebui să citim toți același lucru?


Îmi amintesc un moment din vara trecută. Eram pe tren și citeam Mort de-a binelea de Charlainne Harris și o vânzătoare dinaceia care urcă în trenuri la Gara de Nord m-a abordat cu niște cărți, care nu le doream pur și simplu. Și mi-a spus că știe ce carte citesc eu și că are una tot polițistă, dar mai bună. Mai bună, a spus ea, pentru că este psihologică. Nu este prima oară când mi se spune să citesc o carte pentru că este psihologică. Și am citit cărți psihologice și nu mi se par atât de strălucite.

Și am citit, ca să fiu ma exactă, toate genurile. Cărți filozofice, fantasy, ficționale, SF, non-ficționale, prea-mărita psihologie, istorice, vechi, clasice, grotești, DE TOATE. Pur și simpu nu am înțeles și probabil nu voi înțelege niciodată de ce toată lumea ar trebui să citească Tolstoy sau Nabokov. Dacă mie pur și simplu nu-mi place Tolstoy și nu pot să-i diger cărțile, de ce trebuie să mi se spună să-mi fie rușine? Nu-mi plac, nu sunt ca voi toți, nu le pot citi.
În schimb, am citit multe alte cărți pe care le consider mai bune decât prea-măritele-să-ți-fie-rușine-dacă-nu-le-citești cărți cunoscute, nelipsite din lectura oricărui om. Sunt multe cărți de genul, iar dacă noi ar trebui să ne bazăm doar pe aceste cărți pentru a le citi, nu o să mai putem citi ceea ce ne place. Și consider persoanele care citesc aceste cărți, dintr-un articol trecut, doar niște simpli vânători de informații sau, și mai rău, care să se mândrească cu „uite ce am citit”, dar care nu citesc, de fapt, din pură plăcere.
Eu citesc ce-mi place. O carte nu se rezumă doar la informații, la viziunea autorului, la criticii care o critică. O carte, se rezumă în principal, la idee și la felul în care este scrisă. Degeaba are ea cea mai frumoasă viziune asupra scopului nostru pe pământ dacă este prezentată să n-o înțeleagă nimeni. („Păi nu o înțelegi pentru că ești proastă ce să-ți fac” *voce pițigăiată*) Și degeaba este viziunea asta atât de frumoasă dacă după două rânduri adormi și când te trezești arunci cartea cât colo că trebuie să o citești că e o carte bună, dar tu nu poți și vrei doar s-o arzi. E. Totul. Degeaba.
Și parcă mai bine ai pune mâna pe un SF cu o idee genială și l-ai termina în două ore, ai învăța o informație despre tehnologie sau arme și una despre anotomie, dar ai petrece un timp plăcut, ai experimenta o tonă de emoții și ai știi ce este ăla citit din plăcere.
Și da, poate că sunt proastă ca noaptea că literatura mea nu este compusă din ce este compusă a altora, că nu-mi plac cărțile psihologice și nici cum scriu rușii. Pot să fiu eu o proastă că prefer să citesc romane de război germane decât să îl citesc Liviu Rebreanu și prefer literatura japoneză plină de emoții decât o altă-dar-la-fel fiziune asupra țăranilor din secolul XX, pentru că eu sunt o proastă fericită, o proastă care știe lucruri pe care voi nu le știți și pe care puțină lume le știe. Sunt o proastă care citește din plăcere, iar din plăcere și fără greutate adună informații.
Și citiți, oameni buni! Citiți ce vreți! Citește chinezi, că tu o să știi cu ce se mănâncă, iar alții o să-și imagineze doar. Citește urban fantasy, că poate aflii despre mitologie care nu se găsește pe internet. Citește și Irina Binder dacă imediat după o să citești un Stephen King, pentru că varietatea este cea mai puternică armă spre cunoaștere.

Leah

Poezii


  1.  Mesaj de la Karma pentru fiecare dintre noi
  2. Ce-a fost, acum a ars
  3. Furtuna
  4. Răni însângerate
  5. Loja credinței deșarte
  6. Etern
  7. Pasiune
  8. Câteodată

Ce am citit: 2. „Nihal de pe Pământul Vântului” de Licia Troisi

O serie genială de fantasy. Eu, una, nu sunt prea pasionată de fantasy, dar m-am îndrăgostit de personaje foarte repede. Pot spune că sunt speciale.
Nihal de pe Pământul Vântului face parte din seria „Cronicile Lumii Pământene” și seria este terminată la editura Rao, dar dacă vreți să citiți și alte volume scrise autoare despre aceeași lume, vă recomand să le luați direct în engleză. În română sunt traduse doar două volume dintr-o altă serie, că na, așa face Rao mereu...
Oricum, cartea asta mi-a arătat că fiecare scriitor scrie în felul lui și că o scenă poate să dureze și 5 rânduri dacă așa vrea autorul. Și că nu trebuie ca fiecare care să aibă același ritm. M-a calmat puțin, având în vedere că și eu sunt scriitoare și muream de ciudă că nu pot să scriu actiunea petrecuta într-o zi în 60 de rânduri gen.

Descriere: Nihail este cu adevarat ciudata. In Lumea Pamanteana, nimeni nu este ca ea: ochi mari violet, urechi ascutite, plete albastre. A fost crescuta de un faurar de arme si traieste intr-unul din orasele turn din Pamnatul Vantului, jucandu-se de-a razboiul cu prietenii de varsta ei, care si-au ales-o drept sef datorita fortei si agilitatii ei. Dar totul se schimba pe neasteptate cand Pamantul Vantului este atacat de Tiran, despotul care a cucerit deja cinci din cele opt Pamanturi care alcatuiesc Lumea Pamanteana. Sunt in van rezistenta armatei popoarelor libere si priceperea vrajitorilor care incearca sa apere orasul cu forta descantecelor. Lui Nihal nu ii mai ramane altceva de facut decat sa devina un razboinic adevarat si sa-i apere pe nevinovati chiar cu riscul de a cadea in mainile Tiranului.

Notă: 6/10. 
I-am dat această notă pentru că, din nou, nu sunt pasionată de fantasy chiar deloc. Dacă nu era o carte bună îi dădeam maxim 4!
Sunt rea? Scuzeee!


Cu o amintire nostalgică,
Leah.

sâmbătă, 7 mai 2016

Furtuna


Vântul suflă. Îmi e frig. 
Liniștea mă face să strig...
Mă pierd în întuneric; m-a prins. 
Simt că salvarea-i de neatins. 
*
Bubuitura tunetului-i intensă,
Sperietura mea fu imensă. 
Asidue-s amintirile mele
Cad prin ele; mor cu ele!
*
Ploaia-i ca o ceață,
Mintea-mi-e prea creață,
Te caut cu privirile-mi reci, 
Fugi de mine, repede treci. 
 *
 Unde-s promisiunile-nvechite,
 Unde-s gesturile amorțite, 
Te-am pierdut între minciunile 
Ce-mi le-aduceai o dată cu florile.
  * 
Cine ești, întrebare-a fost,
 Căci altele n-aveau rost. 
 Erai al meu, sau eu a ta?
 Răspunsurile nu ne pot ajuta.  
*
Fulgerul-mi taie respirația,  
Cum tu mi-ai distrus aspirația. 
 Ți-au plăcut ochii mei-nlăcrimați, 
În suferință afundați. 
  *
Ce mi-ai zis când ți-am cerut iertare? 
Ai râs; ți-ai întors privirea-n zare.
  Acum când gându-ți-i la mine,
 Mă uit la nori; fac ca tine. 
 * 
Picioarele mi-s afundate-n pământ. 
 Las să plece acest legământ.
  Ai dispărut o dată cu furtuna, 
Eu privesc acum doar luna.

vineri, 6 mai 2016

Dezinteresul elevilor pentru lectură, adevăr sau minciună?

În nenumărate ocazii s-a adus în discuție principala problemă a tinerilor de astăzi, și anume „cititul”. Se pare că, au constatat nemulțumiți atât părinții cât și profesorii, elevii nu manifestă prea mult interes pentru cărți, în general, aceștia alegând să își ocupe timpul cu alte activități ce implică, în majoritatea situaților, lungi ore petrecute cu prietenii sau în fața monitorului. Totuși, ca în orice situație din ziua de astăzi, părerile sunt împărțite, ceea ce m-a determinat să pun în balanță, ajutându-mă de informațiile strânse, posibilitatea ca toată îngrijorarea adulților să fie nejustificată, sau pe bună-dreptate.
În primul rând, mă întreb, care sunt cauzele unei posibile altercații non-violente între tinerii de astăzi și lectură? De ce, oare, aceștia nu mai citesc? Răspunsurile au năvălit asupra mea ca o ploaie de vară, concise și concrete, mai ales că mă aflu în cercul vizat de bănuielile celor mai în vârstă.
            Putem lua un exemplu pueril: mama îi spune copilului să își facă curățenie în cameră, deci vorbim despre o obligație fundamentală. Copilul respectiv nu face activitatea cu dăruire fiindcă este obligat, în comparație cu momentul în care acesta își curăță camera din proprie inițiativă. Același lucru se aplică și în cazul cititului. Elevii au pe tot parcursul școlarizării, inclusiv după terminarea liceului, lecturi obligatorii care trebuie însușite pentru obținerea unor calificative, mai mult sau mai puțin grăitoare. Ei citesc din frică, pentru a nu-și dezamăgii părinții; orice lucru făcut cu frică este însoțit și de silă sau chiar o stare de nervozitate ce-i împiedică să prindă gustul adevărat al cărților. Aceștia, în cel mai bun caz, vor rătăcii la început printr-o ceață de reticență față de orice tip de carte, până în momentul în care le pică întâmplător pe mână ceva ce să le deschidă pofta incontrolabilă, iar în cel mai rău caz, vor fugii de lectură ca necuratul de tămâie, rămânând mereu niște persoane ce doresc să trăiască în prezentul lor singular, lipsindu-se intenționat de trăirile altor persoane transmise prin intermediul personajelor. Acest punct de vedere este susținut de Michael Haulică,scriitor, redactor Editura Paladin, redactor-șef Galileo, redactor-șef Argos, care spune într-un interviu pe această temă, disponibil pe site-ul citeste.ro: Cred că, în chestiunea asta a cititului, cel mai important este mediul în care cresc copiii. Școala cu greu o să-i pună pe copii pe drumul lecturii. În primul rând pentru că totul se vede ca o obligație, ca o materie de studiu (dacă pui lectura alături de matematică și fizică i-ai pierdut!), iar în al doilea rînd… poate ar mai fi o șansă dacă li s-ar cere copiilor să citească Harry Potter și romane fantasy, de aventuri și nu „Puiul” de Brătescu-Voinești.” Un alt intervievat din același articol, și anume Ciprian Mitoceanu – profesor, scriitor (Colții – Tritonic, 2008, Amendamentul Dawson –Millennium Books, 2012 ș.a.) întărește ceea ce spune cel dintâi: „Tineretul (mai ales cel de vârstă școlară) citeşte mai puțin de plăcere și mai mult din obligaţie. Citeşte cartea cutare pentru că-i trebuie la examenul de Evaluare Naţională, apoi citeşte cărţile din programa pentru Bac. Asta dacă are vreun interes deoarece, să fim obiectivi, Examenul de Evaluare Naţională este un soi de păcăleală deoarece, indiferent de rezultat, accesul la liceu este garantat. Cât despre bac, e mai degrabă o glumă proastă.”
De asemenea, din ultima afirmație a lui Michael Haulică, înaintăm spre al doilea răspuns la întrebare, mizând pe subiectele despre care preferă acum să citească tinerii. Precum se poate observa cu ușurință dacă ne plimbăm prin camerele mai multor adolescente ce spun că sunt interesate de lectură, genurile predominante sunt cel fantastic și nelipsitele romane de dragoste. Dar nu mă refer la acele romane fantastice cu povești complexe, ci la acele clișeice povești cu vampiri și vârcolaci, detalii ce fac acum best-sell-urile să fie așa apreciate. Deci, printr-o singură privire constatăm că subiectele ce constituie lista de lectură obligatorie în liceu, spre exemplu, lipsesc cu desăvârșire din posibilele preferințe ale adolescenților. Banii, pământul, obsesiile unui țăran, drama intelectualului, situația socială și tradiționalismul românesc nu mai reprezintă subiecte de actualitate care să îi determine pe elevi să devoreze un roman. Unii spun că învață suficient din tradițiile românești și despre situația țăranilor români din lecțiile la istorie, nefiind atrași de ceea ce aceste romane, cu adevărat capodopere la vremea lor, pot oferii.
Oliviu Crâznic – scriitor (…și la sfârșit a mai rămas coșmarul – Vremea, 2010; Ceasul Fantasmelor – Crux Publishing, 2015 ș.a.) susține cu vehemență, fiind intevievat cu același scop ca și ceilalți doi scriitori de mai sus, că ideea cum că tineretul nu mai citește este o iluzie, dând ca exemplu momentul când acesta merge la o librărie pentru a-și cumpăra o anumită carte, fiind nevoit după alegerea ei să aștepte la coadă, înaintea lui fiind mai mereu adolescenți cu câte una sau două volume groase în mână. Acesta își completează afirmațiile spunând: „Pe de altă parte, actuala piaţă de carte, în general – şi aceea destinată tineretului, în special – se caracterizează, atât în România, cât şi pe plan mondial, printr-o dezvoltare fără precedent a literaturii de proastă calitate, care tinde să „sufoce” literatura bună. Privind situaţia din perspectiva unificată a celor două puncte de vedere prezentate anterior, ajungem la concluzia că problema nu o reprezintă faptul că „nu se mai citeşte” – problema o reprezintă faptul că astăzi se citeşte, în cea mai mare parte, literatură proastă.”

În al doilea rând, de unde această panică în rândul profesorilor și părinților în legătură cu lipsa de interes a elevilor pentru literatură?
Datorită celor spuse mai sus, există posibilitatea ca elevii să evite să citească ceea ce ține de lecturi obligatorii, preferând metodele mult mai ușoare, ce implica o căutare rapidă și eficientă a informațiilor necesare pe internet: rezumate și comentarii. Economisind atât timp cât și energie, elevii consideră că nu mai este nevoie să citească, mai ales dacă această activitate nu le aduce pic de plăcere. Astfel, profesorii constată că aceștia nu aprofundează cunoștințele prin însușirea acțiunii și detaliilor romanului, trăgând ca și concluzie faptul că ei nu citesc, dar sărind peste ipoteza cum că aceștia pot prezenta un interes pentru alte subiecte, excluzându-le pe cele prezentate în romanele pentru școală. Ei nu pot fi siguri dacă elevii citesc sau nu acasă, dar pot jura cu mâna pe inimă că aproape nimeni nu se mai atinge de ceea ce trebuie pregătit pentru școală.
Cu siguranță și părinții au motivele lor să creadă acestea, fiind în primul rând influențați de ceea ce li se spune la școală: „Fiul/fiica dumneavoastră nu și-a citit lecturile obligatorii.” Totuși, când să-și supravegheze cei de astăzi odraslele, când sunt plecați de la șapte dimineața, când elevul se pregătește pentru școală, până seara târziu, când acesta își are terminate temele și se acoperă până în gât cu plapuma moale? Nu acuz acest tip de viață, fiindcă știu că adulții lucrează pentru copiii lor, dar de la cine să ia exemplu aceștia, dacă mama și tata nu au timp să citească nici termenul de valabilitate de pe cutia de biscuiți din cauză că sunt prinși cu serviciul până peste cap? Un copil trebuie mai întâi încurajat, după aceea obligat și pe urmă criticat.
În ultimul rând aș vrea să îmi prezint părerea absolut personală legată de acest subiect. Fiind o persoană interesată de cărți, mulțumită tatălui meu ce poartă o iubire sinceră pentru ele, încurajez multe alte persoane să citească, asumându-mi riscul de a fi respinsă. Întrebând în stânga și în dreapta „de ce nu citiți?”, am fost dezamăgită să aud că pentru marea majoritate cărțile sunt ceva foarte plictisitor, dar niciodată nu s-au adăugat titluri din literatura universală pe lista cărților citite de astfel de persoane; majoritare erau cele ce trebuie citite obligatoriu pentru examenul de bacalaureat. Consider că aceste cărți trebuie citite, dar pe lângă ele trebuie adăugate lecturi ce să stârnească iubirea, nu ura elevilor. De asemenea, elevii trebuie să aibă după cine se lua, adică să vadă în jurul lor că se citește. Poate, dacă nu mi-aș fi văzut tatăl citind a zecea oară aceeași carte jerpelită, cu coperta colorată interesant, și n-aș fi confiscat-o și eu din pură curiozitate, n-aș fi fost captivată de lumile pe care le ascund cărțile în paginile lor.
În concluzie, talerul balanței se apleacă spre faptul că tinerii citesc, dar nu ceea ce li se impune. Numărul persoanelor care citesc în prezent nu a scăzut sau crescut în comparație cu numărul celor ce citeau în trecut. Nu trebuie să uităm că trăim în secolul vitezei, unde internetul este șeful informațiilor, unde nu există cenzură asupra nici unei cărți, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că acum se citește poate mai mult, fiindcă acest lucru este mult mai accesibil decât în România anului 1940, ca exemplu. Așa cum spune Sorina Bratu, elevă la un liceu bucureştean, într-un articol din
Ziarul Lumina – „Iar referitor la subiectul nostru, aş dori să ştiu câţi din cei care spun că tinerii nu mai citesc, au deschis o carte în ultimii ani? Sau, cât de pasionaţi de literatura română sunt şi care este ultimul autor român pe care l-au citit? Este o întrebare retorică.” – , oare câți?