#6 recenzie: „Maitreyi” de Mircea Eliade

Cartea aceasta mi-a plăcut atât de mult că a ajuns pe locul doi în topul meu de cărți, imediat după „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, care nu știu dacă va fi doborâtă vreodată (că veni vorba, probabil o să scriu un top 10 . Oricual cartilor citite de mine), nu credeam că o carte ce trebuie să o citesc pentru școală mă va impresiona atât de mult.
Inițial, nu voiam să fac recenzii la cărți ce trebuie citite epntru școală, dar nu consider că această carte este una de tipul celor disecate în totalitatea lor, așa că mi-au rămas și mie lucruri de comentat. De asemenea, nici nu mi s-a părut oribilă, încât doar să îmi exprim o părere negativă, pe care așa-zișii oameni culți mi-o vor răstălmăci și-mi vor aduce argumente intligente ale nu știu căror mari critici, pentru că, ei bine, nu gândesc pentru ei, ci alții o fac în locul lor. Probabil că dacă vreun om dinacesta cult a citit până aici ceva, deja s-a simțit. Sry (da, omule cult, am scris prescurtat fmm...).
Gata, am terminat cu oamenii culți (i-am jignit într-un mod atât de neinteligent, cp). Acum chiar am terminat.
Trecând la Maitreyi, urmează SPOILER. După momentul despărțirii celor doi, Maitreyi a mai ieșit din casă. Eliade avea bani și era încă în Calcutta. De ce nu a putut Maitreyi pur și simplu să fugă? În momentele acelea când se plimba prin parcuri și culegea flori pentru Eliade pentru a i le trimite. Nu ar fi fost mai bine ca, în loc să culeagă flori, să-și ia tălpășița și să fugă spre marea ei iubire? Puteau fugi, pur și simplu. De ce a preferat să sufere amândoi în loc să riște? Nu mai era nimic de riscat. Deci de ce? De ce? De ce? O fi drama? Trebuia să fie dramă? Ori pur și simplu acea iubire nu era chiar atât de puternică?
În fine, nu știu cine îmi poate spune răspunsul acestei întrebări. Eu stau și mă gândesc logic și nu înțeleg. Am început cu aceasta căci tot aștepta să iasă afară din minte mea. De aceea nici nu au o ordine gândurile mele, ci scriu primele lucruri care îmi trec prin minte, etc.
Următorul lucru care vreau să-l discut (cu mine însămi, haha, nu, nu e amuzant) este... dreptul de artist. Profesoara mea de română a spus că Eliade are tot dreptul să spună, spre exemplu, „cartea Maitreyiei”, dar noi trebuie să folosim doar „cartea lui Maitreyi”. Păi stai puțin, că dacă ei aș scrie o carte astăzi și aș scrie, din proprie inițiativă ceva greșit din punct de vedere ortografic, etc., aș fi luată peste picior. Asta mă supără extrem: de ce el are dreptul ăsta? De ce el este apărat pentru că a greșit, când eu aș fi doar insultată și batjocorită? Probabil răspunsul este clar: trebuie să ajungi respectat întâi, pentru a avea acest drept. Este, oricum, nedrept.
În fine x2.

Maitreyi

Trecând peste aceste două detalii, cartea a fost superbă. Încă este. În fine, ați înțeles voi. Felul în care s-au folosit atâtea figuri de stil pentru imaginea lui Maitreyi și pentru descrierea iubiri, oh, nu știu. Nu mă pricem la asta, nu știu cum să zic, dar dacă citiți cartea, probabil o să înțelegeți la ce mă refer!
Am auzit că există și o variantă scrisă de Maitreyi, care are multe diferențe față de acesta și sunt tare curioasă care variantă este adevărată. Profesoara de română ar spune: „Contează conținutul romanului, nu realitatea.”, dar altfel, fără realitate, ce rost mai are romanul ficțional?

Cu drag,

Leah.