#7 recenzie: „Căutând-o pe Alaska” de John Green

Am vrut să citesc această carte doar pentru că existau multe persoane care spuneau că este super și multe persoane care spuneau că este oribilă și proastă. O să fiu o persoană obiectivă și o să vă spun că nu este nici una, nici alta, așa că degeaba vă certați și exagerați. Evident, opinia voastră este opinia voastră, dar sunt sigură că nu este 100% opinia voastră și că v-ați lăsat ușor influențați. Destul de sigură în legătura cu mulți dintre cititorii acestei cărți.
Până la urmă, mi-a plăcut. Este captivantă, nu am ce spune. Nu este genul meu de carte, dar nu este nici genul de carte pentru cititorii amatori sau, mai bine spus, pentru fetițele de 12 ani care au senzația că viața e dulce până în măduva oaselor. Nu am nimic cu voi, dar cartea nu este genul vostru, deși pe voi v-am văzut ridicând-o în slăvi.
În fine, nu este genul meu de carte pentru că nu are descrieri ample și multe figuri de stil, este prea goală din acest punct de vedere. A fost amuzantă, a fost și serioasă, de asta spun că nu este pentru copii. M-a surprins scena oralului și m-a amuzat la culme. Cred că nu am mai râs așa la o carte în viața mea! Am trezit-o până și pe mama, săraca. M-a suprins scena nu pentru că ar fi oral, vai doamne, dar pentru că fetițele mironosite și viața dulce adoră carte cu toate că are această scenă. Că, na, vai doamne, ele n-o s-o sugă niciodată, ele sunt prea pure, etc.
Da, deja mă debarasez de subiect. Revenind, cartea a avut scene drăguțe, a avut momente anticipative, dar m-a ținut în suspans. Nu ai putea spune că este o carte proastă. Poate doar pentru cei care, evident, consideră că doar cărțile de genul sau de tipul care le citesc doar ei sunt bune. Dacă sunteți persoane așa ca mine, care citesc orice (cititorul ideal cum l-am numit într-un articol anterior) nu puteți spune că este atât de proastă. Strălucită nu e, dar nici proastă, iar aceasta este părerea unui om subiectiv, care are gusturi ample. Sunt așa modestă, știu. Mersi! A, cu plăcere!
Mă tot debarasez de la subiect și ruăsc asta. Nu știu ce să mai spun și urăsc asta de asemenea, așa că o să închei cu nota mea.
Notă: 7/10. Chiar putea fi mai bună.

Cu drag,

Leah,

Iubirea din ziua de azi

Poate vi se pare nefiresc sau chiar ciudat ca eu să scriu despre un astfel de subiect, dar îmi place să abordez ori ce fel de problemă. Până la urmă, oricât de atașată aș fi de cărți și tot ce ține de ele, am ocazia să privesc în jurul meu și să observ anumite lucruri, ca de exemplu felul în care se desfășoară relațiile din ziua de azi. Experiență personală despre care să vorbesc nu am, dar mă pot raporta la citite, auzite și văzute, într-un mod destul de obiectiv.

Dacă ne uităm în trecut, găsim printre cărțile scrise foarte multe povești de dragoste cu cavaleri și domnițe, cu  prințese și prinți, unde dragostea adevărată triumfă ș.a.m.d, dar toți cei care au cel puțin jumătate de creier și puține cunoștințe conștientizează faptul că nu a fost chiar așa. Pe atunci se practicau căsătoriile ce aveau să aducă beneficii financiare, statut sau ce țineau doar linia de sânge albastru. Femeile rareori se căsătoreau din dragoste, mai ales dacă erau din familii bogate, sau chiar regale. Putem să deducem aceste lucruri și din cărțile noastre ce le studiem la școală. Atunci unde e iubirea adevărată pe care toți o caută? Doar în povești, mi se pare.

Totuși, acum suntem în secolul libertin. Nu mai există presiuni așa de mari asupra tipului de iubit/iubită pe care ți-l alegi fiindcă în mare dispunem de un fel de „medie” a stării sociale. Nu mai există boieri și țărani, ci doar săraci și bogați; acestea sunt relative - un bogat poate deveni sărac cât ai pocnii din degete și vice versa. Deci, ne așteptăm ca iubirea să zboare prin aer.

Din păcate oamenii sunt niște ființe ce caută ca interesele și nevoile lor să fie strict îndeplinite; stomacul înaintea inimii. Fetele și băieții nu se mai îndrăgostesc cu adevărat, iar unde există dragoste, este unilaterală. Există și excepții, dar dacă vi se pare că relația voastră este perfectă, vă înșelați. Am prietene care au relații de 2 sau 3 ani, ceea ce e cu adevărat impresionant, dar nu vă pot spune de câte ori au venit cu ochii umflați de plâns, părul zburlit de la nedormit și fața albă de griji la mine, încercând să caute un sprijin moral. E mai greu decât pare să duci o relație. Mereu, chiar și la tineri dependenți financiar de părinți, intervin nevoile, grijile, problemele, lucruri ce nespuse deteriorează legătura dintre îndrăgostiți.

Cele mai dese relații sunt pe interese. „Stau cu asta ca să o bag în pat.” , „Stau cu ăsta că e frumos și mă pot lăuda la prietenele mele, făcând alte fete din școală invidioase.” Nu puteți să spuneți că aceste fraze nu sunt întâlnite aproape tot timpul. Oamenii sunt ipocriți. În zilele acestea să spui „te iubesc” vine la fel de ușor ca dusul la baie. E un tic verbal, fără pic de sentiment. Atunci când persoana iubită nu-ți poate spune asta, când se bâlbâie și evită subiectul, ăsta-i adevăratul semn că ea sau el simte un nod în stomac numai când se gândește. Dar dacă o zice așa, casual, păi... Cât de sincer ți s-ar putea părea?

Am avut ocazia să stau în grupuri de băieți mult mai mari ca mine și să aud lucruri ca „după cât timp ai face dragoste cu iubita ta?” Răspunsurile nu sunau ca cele ideale, „când este ea pregătită”, ci mai mult ca „dacă în două săptămâni nu vrea, următoarea!” Nevoi sexuale? Asta a devenit o relație în ziua de azi? Pentru asta fetițe de 12-13 ani își achiziționează iubiți pedofili ce le dezvirginează de la o vârstă la care corpul poate rămâne cu sechele? Inconștiență scrie pe capul amândurora. Dacă ar fii copiii mei, băiat sau fată, i-aș bătea de le-ar suna apa în cap, doar pentru asta. Bărbații sunt misogini. Ce le pasă de onoarea femeilor? El e curvar, dar ce are? Dacă poate umbla după multe fuste, bravo lui. Bravo pe dracu! Om fără scrupule, albină de umblă din floare-n floare. Cineva care nu poate să se mulțumească cu o singură ființă înseamnă că nici măcar nu a iubit, doar și-a rezolvat nevoile primare ca un câine în călduri și a plecat mai departe. Dar la fată cum e? Imediat ce o copilă e numită „curvă”, părerea oamenilor despre ea s-a schimbat, chiar dacă poate motivul pentru care s-a culcat cu băiatul respectiv era iubirea. S-a temut că-l pierde și a acceptat. Da, dar ea va fi numită așa poate fără motiv, doar fiindcă după partidă, albina noastră s-a dus să bârfească cu amicii lui la o bere: „Bă, am avut-o și pe aia, și pe cealaltă, iar acum am să o am și pe aia.” A doua zi îl vezi cu alta de mână, urmând s-o călărească la noapte, că doar ce, e PlayBoy, în timp ce proasta își plânge amarul într-un congelator plin cu înghețată.

Ah, dar stați, nu există numai băieți ce calcă în picioare inima fetelor. Câte profitoare am întâlnit la viața mea! Doar am fost psiholog pentru ambele sexe, nu doar pentru fete.

Mulți băieți buni au fost răniți de niște... ca mai apoi să devină exponate ca cele ce vi le-am exemplificat mai sus. De ce? Păi fiindcă, răniți fiind, și-au promis vehement că nu vor mai iubii. În loc să caute o fată cuminte, tot cu tipe de genul „primei” lor iubiri umblă, până ce se strică cu totul. Apoi, după ce devin fără inimă, strică alte fete și ciclul se repetă. Băiatul strică fata, fata strică băiatul. Numai mie mi se pare că relațiile homosexuale sunt brusc ceva mai strălucitoare? 

Revenind, totul este fals acum. Nu poți efectiv să ai încredere în nimeni, nici chiar în tine. E chiar greu să mai găsești băieți/fete bune acum. Cel puțin mie mi-au plăcut câțiva băieți, dar am fost mereu respinsă, deci nu pot să vă spun cine știe ce. Mai degrabă vă pot spune din experiența Katiei - un personaj dintr-o carte de-a mea - că aparențele înșeală și că nimeni nu caută în locurile bune. Fetele bune caută băieți răi - că doar extremele se atrag - și băieții buni nu trag la fete pe jumătate dezbrăcate. 

Deseori nici nu mai am replică în fața iubirii. Nu înțeleg cum unora le merge așa bine, iar eu sunt un eșec. Sau hai să nu mă iau pe mine ca exemplu. Mai am prietene singure. Am văzut o poză pe care scria: „De ce acea fată are iubit? E mai urâtă ca mine!” , iar mai jos era răspunsul: „Poate acea fată are un caracter frumos de care băiatul s-a îndrăgostit.” 

M-am gândit că asta nu prea există, doar fiindcă cunosc atâtea fete bătute în cap și urâte care sunt iubite de cineva. În fine, iubit e prea mult spus, îndrăgite. Nu le judec, dar eu personal le evit prezența fiindcă mă agită și enervează. Sunt o persoană foarte calmă, iar dacă cineva consumă prea multă energie în prezența mea încep să mă simt iritată. În fine, am de asemenea și cunoștințe foarte frumoase, foarte deștepte, foarte nu-mai-știu-cum, dar nu și-au găsit iubirea. De aici pot trage doar concluzia că fiecare are altă soartă în domeniul „relații și dragoste”.

Totuși în numele iubirii cei mai mulți se sinucid, cei mai mulți se sacrifică. De ce?

Cred că sentimentele oamenilor pot fi discutate și rediscutate, dar nimeni nu-și poate da seama exact ce e cu ele, astfel nimeni nu-ți poate explica de ce simți ce simți.

Mai există un fel de iubire care eu vreau să-l scot în evidență: Iubirea pentru părinți și/sau familie.

Păi de ce dracu, acum scuzați-mă, există copii care-și iubesc părinții doar când le este cumpărată tableta preferată? Nimic mai josnic.Adică ei oricum îți fac toate mofturile. Nu se poate ca acest tip de iubire să fie condiționată... E sânge din sângele tău, vrei-nu-vrei îi iubești, oricât de tare te-ar putea ei urî. În primul rând, e o modalitate de-ai enerva, dacă vrei să faci asta, iar în al doilea rând, iubirea pentru părinte e ceva impregnat în psihic. N-ai cum s-o negi. Sângele la sânge trage.

Ahh, cred că am învârtit destul subiectul. Nu știu dacă sunteți de acord cu mine, dar nici nu trebuie. Eu mi-am zis părerea. Încă o dată mi se dovedește că totul este relativ.

Ca într-o seară de vineri, 

Norax