Acel moment în care-ți iei mindfuck...

Dragi oameni de pe internet, știu că scriu cam rar în ultimul timp, dar mai am nevoie de impulsuri de genul (explic imediat) ca să încep să îmi expun părerea deplorabilă despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru. 

Având facebook (încep uneori să regret că m-a trăsnit ideea să îmi fac așa ceva), sunt adăugată de anumite persoane dubioase în grupuri de fete-băieți (majoritatea până în 14 ani) și îmi apar pe newsfeed unele postări din acele grupuri. Astăzi, adică chiar înainte să mă apuc să scriu asta, am văzut o postare de la o fata (nici ea nu cred ca are mai mult de 12 ani, dar comentăm și aspectul ăsta în cele ce urmează) care își exprima ura față de o fetișcană de 12 ani care cântă. Postarea conținea o poza de la o emisiune cu fata respectivă, fiind undeva jos scris „ea este prințesa internetului românesc”. Curioasă din fire, am dat să mă uit cum o cheamă pe domnișoară și să văd ce face. 

Să se înțeleagă din prima că nu o cunosc, am auzit acum de ea și vă voi împărtăși atât reacția mea față de ceea ce am auzit/văzut, cât și față de postarea în sine și de fata care a postat.

O luăm pe rând:

1. Copila de la care a început cearta (cea din comentarii ma refer), este o domnișoară ce face videoblog, mi se pare, și cântă. Ca să mă interesez și eu puțin, așa, ca fapt divers, am căutat pe youtube și am dat la primul rezultat, o melodie lansată de ea. Nu am ce comenta față de vocea ei (nu știu dacă melodia este modificată - așa cum se practică mai nou - sau dacă este vocea ei adevărată, dar nu asta mi-a atras atenția), ci mai mult de ceea ce cântă și videoclipul în sine. E ceva de dragoste, „swag” și încă niște aspecte care apar în toate melodiile comerciale ale FEMEILOR care-și etalează toate cele în videoclipuri. Adică e muzică din aia... Ce n-are nici o legătură cu vârsta ei. 

Oameni buni, înțeleg că sunteți foarte revoltați când cineva se leagă de generația voastră, dar înafară de niște excepții (care există oriunde), generațiile de după mine și a mea inclusiv conțin următoarele tipuri de mizerii ale societății: târfe atât în comportament cât și în sensul real al cuvântului (fete de la 11 până la 14 ani care-și pun sănătatea - în primul rând!! - în pericol începându-și viața sexuală - când eu la vârsta lor nu ieșeam din casă nici până la magazin că-mi era frică de soare, care pun mai mult preț pe haine de firmă decât pe o carte bună, care bagă 10 straturi de machiaj și-și fac poze - cu formele pe care nu le au încă dezvoltate - la vedere, doar pentru atenție - aici vine întrebarea „Părinții voștri ce păzesc? Acum e treaba lor și strict a lor să vă ofere atenție, iar înafară de cazurile excepționale, în care nu se poate din diferite motive, ei ce educație vă oferă?” Mă deranjează mai tare că tot ei se plâng de voi, dar nu sunt în stare să vă controleze. Frați și surori, eu nu vă pot educa. Îmi amintesc că așteptam la coadă într-o îmbulzeală de copii să iau ceva de la secretariat, când un copil jumătate cât mine, se împinge intenționat în mine, aproape să mă dărâme, îmi râde în față, iar mă-sa nici nu se sinchisește să îi spună ceva. Cred că dacă era al meu, îl urecheam de nu se vedea chiar acolo și-l puneam să își ceară scuze. Înțelegeam dacă faza ar fi fost din greșeală, dar copilul se împinsese în mine intenționat și eu era să mai dărâm câteva persoane (eram pe tocuri și recunosc că merg ca teleghidată pe ele). Apoi mai există băieții care se cred cine știe cine, de te înjură în față ca pe un gunoi, ei crezându-se mai buni ca tine doar fiindcă le cumpără mami și tati telefoane performante, că fumează și că se droghează, sau că beau și se rup în figuri pe ringul de dans. Îți vine să îți faci cruce, nu alta. Dar n-au nici un bun simț, nu se scuză dacă se lovesc de tine pe drum, nu ar lăsa țigara din mână să ajute o doamnă cu multe pungi care de abia le cară după ea, să se ridice în autobuz de pe scaun sau să spună „te rog” sau „mulțumesc”. Nici nu le-au căzut dinții de lapte din gură și apar figurile, încurajate chiar de părinți, ceea ce mă doare cel mai tare! Dacă aș trăi într-o pădure, da, nu m-ar deranja nici ei pe mine, nici eu pe ei, dar mă lovesc de ei aproape tot timpul și începe să mi se urce sângele la cap. Sunt fără nici un precedent, nu știu să vorbească, scuipă în mijlocul drumului, dar când e vorba de băutură și țigări, sunt primii! Și eu fumez, dar nu deranjez pe nimeni. Dacă îmi cere un om bătrân ceva, îl ajut - nu trebuie să mă dau neapărat exemplu, dar pe mine m-au învățat părinții limita bunului simț. Cum mi-a zis o profesoară, să stea să se gândească, „dacă ar face toți ca mine, unde s-ar ajunge?”, apoi să dea cu bâta-n baltă. Repet din nou, fiindcă mereu sunt înțeleasă greșit, oriunde există excepții. Cine se simte în descrierea de mai sus, să pună mâna pe „Codul bunelor maniere”, să mai lase puțin internetul în pace, și să citească.

2. Postarea în sine dovedește și ea imaturitate. Nu știu chiar la ce să mă aștept din partea unor copii, dar e chestia că lucrurile astea sunt încurajate foarte tare. Da, ai tot dreptul să îți exprimi opinia, așa cum fac și eu acum, dar mai măsurați-vă și voi cuvintele, fiindcă să spui că urăști pe cineva pe care nu-l cunoști e prea mult. E invidie, înțeleg, dar la ce te poate conduce invidia? La nimic. Hate-ul îl ridică pe cel urât și îl bagă în groapă pe cel ce urăște, nimic mai mult, nimic mai puțin. Chestiile astea chiar se învață din cărți (nu din „Suge-o Ramona”, „Fluturi” și alte „capodopere” contemporane, ci din romane adevărate, ca și cele scrise de Alexandru Dumas, care prezintă niște principii de viață ce-ți deschid ochii). Știu ce părere au tinerii din ziua de azi de cărți (îți mulțumesc din suflet programă școlară de câcat care-mi distrugi viața de 10 ani), dar nu poți să judeci multitudinea de genuri (scoatem din socoteală Fifty Shades of Gray și toate cele asociate lui) care există pe piață și în biblioteci după câteva cărți. Sunt atâția autori români, chiar și contemporani, care scriu pe viața lor. Chiar și dacă îl urâți pe Eminescu pentru că îi studiați poeziile, citiți puțin ce ține de proza lui, ceea ce nu se predă. Chiar dacă sunt pe principiul că ai ce învăța din orice carte, vreau să exclud toate scriitoarele ce s-au lansat cu povești de dragoste clișeice pe piață și au succes doar fiindcă niște pramatii supra-hormonate cumpără așa ceva. Aici sunt frustrări mai vechi de-ale mele, nu trebuie să le expun neapărat.

Vreau să se înțeleagă următorul lucru: unii dintre adulți chiar au motive să se plângă de ceea ce se întâmplă. Copiii chiar nu mai știu să facă comparație între ceea ce e bine și ceea ce e rău, unii profesori nu mai au răbdare să-i învețe pe elevi anumite principii de viață care chiar ar TREBUI predate în timpul orelor de dirigenție. Nu e numai vina lor, că doar orice lucru se împarte, dar e mai mare a lor fiindcă au INTERNETUL și sunt în stare să îl folosească doar în scopuri tâmpite. Din orice se poate învăța, dar cine deschide ochii să o facă? Dintr-un joc video - personajul principal omoară un monstru, de la monstru pică o gheară, acea gheară te duci și o vinzi; ce pot înțelege de aici? Personajul adună experiență (ca și un om care face o meserie și vrea să devină mai bun în asta); orice animal omorât lasă ceva în urmă (un principiu vânătoresc spunea că „niciodată să nu omori mai mult decât poți mânca,  mai mult decât ai nevoie și niciodată să nu lași nimic dintr-un vânat să se piardă” - ceva învățat dintr-o carte, unde explica și că în natură nimic nu se pierde); în urma acțiunii, obții ceva ce poate fi dat la schimb (troc). Aveți atâtea căi de informare, multe cărți sunt în format PDF și nici nu mai trebuie să dați bani pe ele, dar voi ascultați muzică comercială, citiți doar câcaturi de pe facebook și vă plângeți de dramele voastre adolescentine, că iubitul/iubita nu v-a răspuns la mesaj în 2 milisecunde. 

Cum să nu spun chiar și eu că se duce dracu lumea? Voi trebuie să îmi plătiți mie pensia, dar nu știu unde se duce țara asta. În loc să vă simțiți insultați, mai bine puneți mâna și schimbați ceva la voi. Lucrurile ce le-am spus nu sunt nejustificate, sunt lucruri ce se întâmplă și ce vă afectează în primul rând pe voi, fiindcă mama și tata mor, banii se cheltuie, hainele se strică, iar voi rămâneți doar cu ce aveți în creierașul ală al vostru plin de roz și sclipici. 

- Cu mâhnire, 

Norax.

Voi, filologii ăștia culți

Oamenii ăștia, care nu au un loc de muncă (și nu zic că din cauza profilului, ci din cauză că s-au axat ei prea mult pe limba română în loc să-și facă o carieră serioasă), care caută ceartă pe tot internetul, lasă mesaje din acelea în care pare că sunt deștepți doar pentru că și-au ales cuvintele potrivite și pentru că spun ceea ce spun și bătrânii, dar într-un vocabular neologistic, cu puțin sarcasm ieftin ici și colo. Da, vorbesc despre oamenii ăia care se iau de tine doar pentru că ai scris „care” în loc de „pe care” și te fac să pari un mucos fără pic de cunoștințe printr-un mesaj lung și pompos, cu citate din marii scriitori (pe care nu-i înțeleg, dar dacă sunt mari trebuie să-i citeze, nu?), doar pentru că internetul este singurul loc unde ar putea și ei să se facă remarcați prin multitudinea de cunoștințe. Oamenii aceia care fără un grup de oameni ca ei, pompoși în exprimare, dar fără pic de esență, ar fi 0 și pe internet, și în viața reală. Ei își exprimă opinia scrisă corect despre orice lucru, pentru că acasă nu au ce face și pentru că numai pe internet mai sunt ascultați de două-trei persoane, căci în realitate oamenii sunt prea puțin cultivați ca să le pese de niște minți strălucite ca ale lor...

Sunt oamenii ăia care au cultură generală, dar cultura lor generală se oprește la nivelul la care „ar trebui știut”. Ei știu fiecare domnitor român când s-a născut și când a murit, dar n-au nici cea mai vagă idee că în compania Microsoft a doua cea mai vorbită limbă este româna. Pentru că na, dacă un om care pare cultivat nu spune că trebuie să știi asta, nu te chinui s-o afli. Pentru că, acești filologi despre care vorbesc eu sunt doar niște păpuși, a căror inteligență și rațiune se oprește doar la ce pare că trebuie știut ca să faci pe unul cu ou și cu oțet pe internet.

Oameni buni, nu vă mai lăsați așa păcăliți de aparențe. Nu orice om care este sarcastic este și inteligent. Nu orice om care pune virgula unde trebuie le știe pe toate. Nu orice om care îți spune „Cum să nu știi asta? Câți ani ziceai că ai?” este și cultivat. Nu renunțați să vă exprimați opinia doar pentru că un filolog fără loc de muncă se ia de rațiunea voastră. (Repet, nu am nimic cu filologii în mod special, ci cu acei oameni pe care i-am descris mai sus... care sunt, totuși, filologi mulți dintre ei, dar v-ați prins voi. Și da, paranteza asta este motivul pentru care o să se ia de mine cei care se simt... Iar dacă sunt așa inteligenți cum spun ei, o să se simtă.) Și, vă rog, nu-i mai apreciați atât de pe oamenii care tot ce știu să facă este să comenteze, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei despre care comentează.

Deschideți-vă ochii, internauților!

Cu speranță,

Leah.

Ce am citit: 3. Seria „Lux” de Jennifer L. Armentrout

Descrierea primului volum, Obsidian: Inceputurile sunt intotdeauna dificile.

Cand ne-am mutat in Virginia de vest, chiar inaintea ultimului meu an de liceu, ma resemnasem sa am de-a face cu accente ciudate, acces intermitent la internet si teribil de multa plictiseala… pana cand am dat cu ochii de vecinul meu sexy, inalt si cu ochii de un verde straniu. Lucrurile pareau deja sa mearga mai bine.

Si pe urma a deschis gura. Daemon este enervant. Arogant. Imi vine sa-l omor. Nu ne intelegem deloc. Absolut deloc. Dar cand un strain ma ataca si Daemon efectiv face timpul sa incremeneasca doar cu o simpla miscare a mainii, ei bine, ceva… neasteptat se intampla.

Vecinul meu extraterestru sexy a lasat o urma pe mine. Da, ati auzit bine. Extraterestru. Se pare ca Daemon si sora lui Dee au o galaxie de inamici care vor sa le fure abilitatile, iar atingerea lui Daemon ma face sa stralucesc asemenea luminilor din Las Vegas.

Singurul fel in care pot ramane in viata in toata povestea asta este sa stau cat mai aproape de Daemon, pana cand amprenta vrajii extraterestre dispare de pe mine.

Asta daca nu-l omor mai intai.

Nu mă voi abține să spun că este un clișeu enorm, dar este un clișeu perfect. Vreau să spun că nu-i lipsește nimic și este genul de carte romantică, urban fantasy perfectă. Nu se așteaptă o mie de ani până când cei doi ajung că fie împreună, ci ajung relativ repede, după multe alte scene romantice oricum. Te ține în suspans fără doar și poate. Personajele sunt atractive și ideile drăguțe, cu toate că nu sunt originale. (De exemplu, am putut vedea multe dintre abilitățile vampirilor din alte cărți la acești extratereștrii.)

Totuși, este în continuare un clișeu. Nu mă ascund, îmi plac clișeele, iar ăsta a fost un clișeu perfect așa că l-am adorat. Nu are nimic special seria și nu prea ai ce învăța din ea.

Nu știu dacă cei de la Leda mai au de gând să îi traducă și ultimul amărât de volum, așa că eu îl voi umpăra în engleză. Am auzit că este ușor de citit și în engleză.

Nota mea: 8/10.

Cu regret pentru că nu am mai postat demult :(,

Leah.

Dar educația bătrânilor unde este?

„Copiii din ziua de azi! Puțin respect nu au să lase un om bătrân să stea le pe scaun în autobuz!”
„Poate că te-aș lăsa pe scaun dacă mi-ai face puțin loc să cobor și eu din autobuz, în loc să te înghesui ca un vânător de scaune și în final să trebuiască să dau coate și pumni în stânga și-n dreapta pentru a putea coborî dintr-un amărât de autobuz. Mersi de înțelegere.”
Păi stai puțin, că nu este nicio înțelegere. Eu nu înțeleg cum un om de 60-80 de ani nu a putut învăța în toți acești ani că atunci când vine autobuzul în stație, trebuie să aștepți în lateralul ușilor, pentru ca oamenii să coboare întâi. Ei, nu. Ei au 70 de ani, urcă cu 100 de plase după ei, ocupă toată scara, iar când în sfârșit ajung la ieșirea din autobuz: „Păi stați, doamnă, că trebuie și eu să cobor, ce vă grăbiți așa? Că nu pleacă autobuzul fără dumneata!” La 70 de ani nu s-a prins de schema asta? Dă-o încolo de treabă. Astfel de babe numai „doamne” nu pot fi numite, că la educația lor eu le-aș da 10 ani fără exagerare. Am văzut oricum și copii de 10 ani mai educați, dar zic și eu un număr ca să nu le jignesc prea mult, că sunt bătrâni și merită respectul nostru, nu?
„Ascultă de bătrâni că ei sunt trecuți prin viața și știu.” Mă rog, trecuți prin viață sunt, dar de știut nu prea par a știi. Se bagă în față, bârfesc, fac scandal la magazine și oriunde prind ei o mică mititică șansă de a se lua de cineva. Scuză-mă, dar parcă nu aș vrea să ascult o astfel de persoană. Nu prea pare că am ceva de învățat de la ea.
„Ah, dar tu trebuie să faci ce zice popa, nu ce face popa.”
Mereu am fost de părere că o persoană care dă sfaturi, dar nu este în stare să și le asculte, nu merită să fie ascultat și cu asta basta. Mai ales atunci când este popă, și ca atare ar trebui să fie în stare să spună nu la orice viciu. Dar aparent puterea domnului nu prea este prezentă nici în viața credincioșilor.
Și că tot veni vorba de credință, bătrâneii ăștia se duc la biserică zi și noapte, dar ce fac ei acolo? Se țipă la doi copii că fac gălăgie, bârfesc cu alți bătrânei și apoi continuă să se roage de parcă nu au băgat în pizda mă-sii doi prichindei. Ce oameni credincioși, adevărate exemple de urmat!
Ah, păi și care este cel mai bun sfat pe care îl poate da un om în vârstă? „Roagă-te, maică, că o să ajungi ca mine să te rogi numai la bătrânețe.” Vai, deci lasă-mă să recapitulez: tu îmi spui că o să-mi fie bine în viață dacă stau și-mi pierd timpul vorbind cu mine însămi? Mă rog, nu spun chiar cu mine însămi, pentru că eu cred într-un dumnezeu (oricare ar fi el), dar sunt de părere că a fi mai fericit dacă am ajuta alți oameni și ne-am dezvolta cultura în timpul pe care îl alocăm... rugatului. Câtă înțelepciune!
Nu spun că bătrânii ăștia nu au experiență. Bunica gătește mai bine decât mine, e cert, și nu spun că în majoritatea domeniilor tehnice mă ia oricare din ei, dar când vine vorba de sfaturi de viață, să fim serioși, nu se pricep. Societatea se schimbă, nu mai este la fel cum era când și-au dezvoltat ei experiența. Nu poți să aplici aceleași reguli, domină altele, iar sfaturile pe care mi le dau ei la 17 ani eu le-am învățat și aplicat la 12ani. Nu spun că sunt matură, dar așa m-a constrâns societatea s-o fac.
Nu vreau să spun că vârsta mea este cauza needucației mele, dar... chiar așa este. Dar cauza needucației bătrânilor care este? Problemele cu meoria? Nu cred că a știi că trebuie să aștepți la coadă când vrei să cumperi pâine se pierde odată cu vârsta. Eu tind să cred că ei, bătrânii, se cred mult prea superiori ca să ne mai arate nouă vreun pic de respect. Și noi, până la urmă, dacă nu învățăm de la ei cum să ne purtăm, de la cine s-o facem?
Adevărat, sunt un copil care nu știe prea multe și poate exagerez, pentru că ei au muncit ca să avem noi ce avem acum. Nu?... Sau poate...

Cu indignare,

Leah.

Pasiune

Ce gânduri sucite-mi încețoșează mintea

 Mă pierd printre lucruri ce-ți întrec rațiunea,

 Cu lacrimi de lapte plâng liniștit,

 Sângele-mi fierbe-n vene nestingherit.

*

 Oh, atingerea-ți păcătoasa-mi amăgește inima, 

Mă strânge-n brațele satanice ce-mi hrănesc patima.

 Nu, taci! Păstrează-ți șoaptelor amăgitoare,

 Ce-mi trezesc acele vise amare.

*

 Distrugere-mi aduci printre sentimentele-mi asidue,

 Și rânjești la faptele-ți mult prea sadonice,

 Mă-ntreb în sinea mea ce-mi lipsește,

 Iar sărutul tău mă-nebunește. 

*

Fură-mi tot ce-am adunat în viata,

 Îți dau totul atârnat de-o ață,

 Doar chinuie-mi existenta ștearsă

 Nu-mi lăsa impresia că totul a fost o farsă.

*

 Furtuna de griji, neînsemnate detalii, 

Cânta-mi sfârșitul, salvează-ma de canalii,

 Haine îmi sunt dorințele-nflăcărate,

 Dar îmi vreau doar mâinile cu ale tale împreunate. 

*

Poți să-mi explici prin gesturi ale tale trăiri?

 Poți să-mi zici ce-s toate aceste firi?

 Încearcă-ți norocul nelimitat, 

Eu îmi aștept tratamentul meritat.

Deprimant...

Probabil acesta este cel mai trist și deprimant articol de pe blog pe care l-am scris și îl voi scrie în întreaga mea istorie. În mare, vreau să scriu despre sentimente și efectiv să mă descarc. Nu știu cât de logică am să fiu în următoarele cuvinte, dar simt nevoia de ceva timp să mă descarc în acest mod.

Adevărul e că sunt o persoană ce oscilează ușor între stările emoționale. Orice amintire tristă sau fericită îmi poate schimba expresia facială, chiar dacă nu am făcut ceva anume. Pot pur și simplu să trec pe lângă un pom unde am stat mai de mult cu o persoană dragă pe care am pierdut-o și să încep să plâng, sau să mânânc un fel de mâncare de la care o prietenă de-a mea a vomitat și să râd. 

Memoria mea insistă extraordinar de mult pe tot ce înseamnă amintiri cu persoane ce le-am pierdut - foști prieteni ș.a.m.d sau membrii ai familiei decedați. Orice aș face, datorită atenției mele distributive, nu ma pot opri din gândit nici măcar o secundă - gândesc, gândesc și iar gândesc, rumegând fiecare amintire. Mă consum încercând să aflu ce am greșit, apoi mă usuc imaginându-mi că poate am rănit pe cineva spunând anumite cuvinte de la nervi sau dacă știu că cineva e supărat pe mine. 

În astea două luni cât a durat relația mea, cred că nu am dormit câteva săptămâni bune - mă enervam pentru ceva anume, mă certam cu partenerul, apoi nu dormeam nopțile, gândindu-mă doar la faptul că el e supărat pe mine, lucru ce nu doream să îl percep sau accept. Ce conta oare că eu eram cea rănită? Tot ce voiam să știu era că el nu este supărat sau rănit. Defectul meu numărul 1 - pun pe oricine înaintea mea. Sentimentele și starea altora e mai importantă ca a mea. 

Totuși, am tendința să cred că sunt o persoană pe atât de bună pe cât de rea, de parcă ar exista doi oameni diferiți în mine - eu le zic personalități alternative, doar că nu m-am dus la un control psihiatric ca să fiu sigură că sufăr sau nu de o boală mintală. Fac uneori unele lucruri rele fără să regret sau să percep acel lucru ca fiind ceva ce ar trebui să-mi mustre conștiința. Alea sunt cazuri diametral opuse, când efectiv nu regret nimic. Totuși, în marea majoritate a timpului, sunt o persoană în genul celei descrise mai sus.

Și îmi spun mie: „nu merită”; „nu ține la tine”; „nu îi pasă, te înjosești degeaba”; „n-are nici un rost”; „tot ce faci e să îl stresezi”; „meriți mai mult de atât”; „dacă te-ar fi iubit ar fi găsit o cale”.

Îmi spun multe, dar totuși eu tot mă gândesc la el și îmi spun că îmi pasă, că încă îl iubesc, chit că mi-a călcat pe inimă. Încerc să mă conving pe mine că nu îmi pasă, chiar dacă știu că nu e adevărat. Dacă nu ar fi existat toate momentele în care el a discutat cu mine probleme și așa mai departe, parcă nu m-aș simții atât de rece când efectiv evită să discutăm despre asta.  

Nu îl urăsc. Deloc. Îi sunt și recunoscătoare, pentru lucrurile ce mi le-a „predat”. Totuși mă pierd ușor printre gânduri și amintiri și nu știu ce să mai fac. Să mânânc? Să dorm? Să ascult muzică? Am vorbit și răsvorbit despre asta cu zece milioane de oameni și tot nu sunt mulțumită - ceva lipsește din ecuație și acel ceva e explicația lui.

Într-un fel sau altul, pot să ofer acum sfaturi despre „ce nu trebuie să faci într-o relație” fiindcă eu am făcut tot ce nu trebuia făcut. Poate mă apuc de scris articole despre asta, ca să îmi mai pun puțină sare pe rană.

Uneori mă simt ca și cum trăiesc într-un vid negru - dacă fac o greșeală, îmi asum consecințele și teoretic n-ar mai trebui să o fac. Totuși, de nicăieri, greșeala aia se repetă din nou și din nou, până mă înnebunește. Și în general e acea greșeală pe care o fac ține de protejarea unui om. Încerc să îl ajut și pic de proastă. 

Termin aici discursul meu trist, dar probabil voi reveni cu altele. Ca notă informativă amuzantă, am început să mă decojesc - asta înseamnă două lucruri: ori se dovedește că sunt o viperă și îmi schimb pielea, ori mă îmbolnăvesc.

Am și slăbit aproape 4 kg. Vreau să mă lăudați! Acum arăt ca o lădiță drăguță. 

Printre iluzii, 

Norax.

Dăm din gură fără rost.

Unul dintre lucrurile pe care le urăsc la această societate este faptul că oamenii mereu trebuie să-și găsească motiv de bârfă, râzând sau batjocorind fete ori băieți în funcție de tot felul de criterii tâmpite. Tot timpul trebuie să auzi prin spatele tău alte persoane care-ți insultă felul în care te îmbraci, machiajul, pilozitatea, dantura, culoarea pielii, acneea, greutatea ș.a.m.d. Mereu trebuie să existe un motiv pentru care să fi criticat.

Dacă ești slab, ești mult prea slab. Dacă ești gras, ești mult prea gras. Dacă ești fată și nu te pensezi, sau eventual epilezi pe mâini, ești țărancă, scârboasă, neadaptată. Dacă te îmbraci decoltat, ești curvă (chiar dacă e posibil să fi cea mai cuminte fată, virgină, forever alone). Dacă acoperi bine pielea, te îmbraci ca o babă. Dacă nu ai fund, ești urâtă, dacă-l ai prea mare, ești grasă.

Mă mai scutiți vă rog?

Chiar sunt sătulă de chestiile astea. Din cauză că le tot aud ajung să comentez și eu așa, dar apoi îmi vine să mă iau singură la palme și mă întreb „ce m-a apucat?”

În ziua de azi tot ceea ce contează e sa fi frumos, dar nu cum te consideri tu frumos, ci frumos din punctul de vedere al societății. Trăim în era în care trebuie să ne exprimăm cât mai mult, dar nu avem voie să arătăm cum vrem noi? Ce dacă-și pune pierce sau își face tatuaj? Nu e nici gay, nici satanist, nici extraterestru, nici nebun.

Prejudecata este primul lucru pe care 99% din oameni îl iau în gură când vorbesc despre cineva. Ceea ce mă enervează mai tare nu este faptul că adolescenții fac asta, ci oamenii mai în vârstă.

Vă dau un exemplu concret care pe mine m-a lăsat mască câteva zile. Mama mea mi-a umblat în geantă (că de ce nu, doar sunt copil de 3 ani și nu am dreptul la intimitatea lucrurilor mele) și a găsit un pachet de chibrituri (care nici în momentul de față nu știu de unde l-am achiziționat). Imediat a sărit cu gura la mine că fumez, că am dezamăgit-o și așa mai departe. Mai avea ca dovadă faptul că în poșeta mea se mai găsea tutun picat din țigările ce le mai țineam acolo. Nu am vrut ca părinții mei să afle că fumez chiar din pricina acestor reacții, nu fiindcă mă dădeam eu mare șmecheră ascunzându-mă. Oricum, niciodată nu folosesc chibrituri ca să îmi aprind țigările fiindcă, pe lângă că mă ard la degete, nici nu le pot aprinde ca lumea. Ca să mă scot, am zis că am ținut țigările prietenului meu (ea știind deja că acesta fumează), dar, desigur, nu m-a crezut. Mi-a zis că nu mai este de-acord cu prietenul meu din cauză că este o influență negativă (ea considerând că el m-a determinat să fumez), și a început să spună că este needucat, că nu are o condiție bună, că este un prost, și mai multe astfel de lucruri, doar fiindcă el fumează. M-am uitat la ea și am întrebat-o „Tu zici asta doar fiindcă el fumează?”, iar ea mi-a răspuns „Dacă era un copil cu o educație bună și inteligent, nu fuma.” 

Desigur, respectul meu pentru mama a decăzut groaznic după acest incident, doar pentru faptul că judecă fără să cunoască. Tot ea îmi zisese într-o zi că femeile/fetele ce își fac tatuaje sunt considerate în societate curve. 

Mi-a mai zis într-o zi că îmi va păsa foarte mult de gura lumii, chiar dacă acum nu îmi pasă.

Niciodată nu am avut ocazia să fac un adevărat schimb de replici și idei cu mama mea. Adevărul este că mă așteptam din partea ei la un fel mai deschis de gândire, fiindcă este relativ tânără, dar m-am înșelat amarnic.

Suntem o generație de adolescenți care fumează, fie fiindcă este cool, fie fiindcă toată lumea o face, fie fiindcă ne ajută. Eu am fumat fiindcă mă ajuta extraordinar de mult să îmi calmez nervii. După cum poate ați observat, sunt o persoană extrem de stresată și nervoasă. Ei nu știu asta, fiindcă nu prea stau pe lângă mine, dar poate dacă ar sta 20 de minute în pielea mea m-ar înțelege, fiindcă și ei pun presiune pe mine. În momentul în care mi-a zis chestia cu „cei ce fumează sunt niște proști” (afirmând că și ea este așa fiindcă este fumătoare), mi-a respins (ca de obicei) prietenii. Adică, după ce mi-ai zis când eram mică să accept și pe cel mai sărac și prost de pe lângă mine, acum o dai pe-ntoarsă și-mi zici să-mi aleg prietenii mai bine? Dar, dragă, ai încercat vreodată să îi cunoști? Cum să îmi spună o persoană de vârsta ei că am un anturaj prost când nici măcar n-a dat ochii cu ei? Cum să-mi judece prietenul dacă n-a purtat o dată o discuție cu el să vadă cât e de matur și prin câte a trecut?

Nu suport persoanele de genul. Sunt sătulă până peste cap să mi se zică de unul și de altul că sunt nu știu cum, când persoanele ce-mi zic asta nu știu nimic. De ce dracu vă dați cu părerea în situații, dacă nu aveți habar de ce vorbiți?

Pentru asta probabil n-am să o iert niciodată. Nu a fost nici măcar o dată de acord cu prietenii mei, dar m-am obișnuit cu gândul, fiindcă nu mă așteptam ca ea să înțeleagă. Totuși există o limită pentru tot. 

De ce tinerii din ziua de azi sunt așa criticați de generațiile trecute? Fiindcă părinții noștri, dacă nu au fost comuniști, au fost crescuți de comuniști, iar mentalitatea rămâne. Nu trebuie să uităm că regimul comunist a fost extrem de conservator și în efectivă totul se rezolva cu bătaie. Mai totul era greșit, copiii erau ținuți în frâie și dezinformați, ca mai toată populația de altfel. Cum erau tratați părinții, așa își tratau și ei copiii. Păi, acum, când totul ne este la îndemână, unii dintre noi reușesc să-și formeze o minte deschisă și să treacă peste limitele impuse de societate, dar ajung să fie judecați și marginalizați, poate chiar de proprii părinți, care ar trebui să îi susțină.

Desigur, fiecare gest, fiecare lucru făcut, mâncat, zis de o persoană îi poate fi adăugat la profilul psihologic și comportamental pentru a-i descoperii personalitatea și caracterul, dar asta nu înseamnă că doar dintr-un detaliu l-ai caracterizat complet pe un om. Asta e idioțenie.

Puțin nervoasă, a voastră Norax.

PS: Deschide-ți-vă ochii copilași.