Dar educația bătrânilor unde este?

„Copiii din ziua de azi! Puțin respect nu au să lase un om bătrân să stea le pe scaun în autobuz!”
„Poate că te-aș lăsa pe scaun dacă mi-ai face puțin loc să cobor și eu din autobuz, în loc să te înghesui ca un vânător de scaune și în final să trebuiască să dau coate și pumni în stânga și-n dreapta pentru a putea coborî dintr-un amărât de autobuz. Mersi de înțelegere.”
Păi stai puțin, că nu este nicio înțelegere. Eu nu înțeleg cum un om de 60-80 de ani nu a putut învăța în toți acești ani că atunci când vine autobuzul în stație, trebuie să aștepți în lateralul ușilor, pentru ca oamenii să coboare întâi. Ei, nu. Ei au 70 de ani, urcă cu 100 de plase după ei, ocupă toată scara, iar când în sfârșit ajung la ieșirea din autobuz: „Păi stați, doamnă, că trebuie și eu să cobor, ce vă grăbiți așa? Că nu pleacă autobuzul fără dumneata!” La 70 de ani nu s-a prins de schema asta? Dă-o încolo de treabă. Astfel de babe numai „doamne” nu pot fi numite, că la educația lor eu le-aș da 10 ani fără exagerare. Am văzut oricum și copii de 10 ani mai educați, dar zic și eu un număr ca să nu le jignesc prea mult, că sunt bătrâni și merită respectul nostru, nu?
„Ascultă de bătrâni că ei sunt trecuți prin viața și știu.” Mă rog, trecuți prin viață sunt, dar de știut nu prea par a știi. Se bagă în față, bârfesc, fac scandal la magazine și oriunde prind ei o mică mititică șansă de a se lua de cineva. Scuză-mă, dar parcă nu aș vrea să ascult o astfel de persoană. Nu prea pare că am ceva de învățat de la ea.
„Ah, dar tu trebuie să faci ce zice popa, nu ce face popa.”
Mereu am fost de părere că o persoană care dă sfaturi, dar nu este în stare să și le asculte, nu merită să fie ascultat și cu asta basta. Mai ales atunci când este popă, și ca atare ar trebui să fie în stare să spună nu la orice viciu. Dar aparent puterea domnului nu prea este prezentă nici în viața credincioșilor.
Și că tot veni vorba de credință, bătrâneii ăștia se duc la biserică zi și noapte, dar ce fac ei acolo? Se țipă la doi copii că fac gălăgie, bârfesc cu alți bătrânei și apoi continuă să se roage de parcă nu au băgat în pizda mă-sii doi prichindei. Ce oameni credincioși, adevărate exemple de urmat!
Ah, păi și care este cel mai bun sfat pe care îl poate da un om în vârstă? „Roagă-te, maică, că o să ajungi ca mine să te rogi numai la bătrânețe.” Vai, deci lasă-mă să recapitulez: tu îmi spui că o să-mi fie bine în viață dacă stau și-mi pierd timpul vorbind cu mine însămi? Mă rog, nu spun chiar cu mine însămi, pentru că eu cred într-un dumnezeu (oricare ar fi el), dar sunt de părere că a fi mai fericit dacă am ajuta alți oameni și ne-am dezvolta cultura în timpul pe care îl alocăm... rugatului. Câtă înțelepciune!
Nu spun că bătrânii ăștia nu au experiență. Bunica gătește mai bine decât mine, e cert, și nu spun că în majoritatea domeniilor tehnice mă ia oricare din ei, dar când vine vorba de sfaturi de viață, să fim serioși, nu se pricep. Societatea se schimbă, nu mai este la fel cum era când și-au dezvoltat ei experiența. Nu poți să aplici aceleași reguli, domină altele, iar sfaturile pe care mi le dau ei la 17 ani eu le-am învățat și aplicat la 12ani. Nu spun că sunt matură, dar așa m-a constrâns societatea s-o fac.
Nu vreau să spun că vârsta mea este cauza needucației mele, dar... chiar așa este. Dar cauza needucației bătrânilor care este? Problemele cu meoria? Nu cred că a știi că trebuie să aștepți la coadă când vrei să cumperi pâine se pierde odată cu vârsta. Eu tind să cred că ei, bătrânii, se cred mult prea superiori ca să ne mai arate nouă vreun pic de respect. Și noi, până la urmă, dacă nu învățăm de la ei cum să ne purtăm, de la cine s-o facem?
Adevărat, sunt un copil care nu știe prea multe și poate exagerez, pentru că ei au muncit ca să avem noi ce avem acum. Nu?... Sau poate...

Cu indignare,

Leah.

Pasiune

Ce gânduri sucite-mi încețoșează mintea

 Mă pierd printre lucruri ce-ți întrec rațiunea,

 Cu lacrimi de lapte plâng liniștit,

 Sângele-mi fierbe-n vene nestingherit.

*

 Oh, atingerea-ți păcătoasa-mi amăgește inima, 

Mă strânge-n brațele satanice ce-mi hrănesc patima.

 Nu, taci! Păstrează-ți șoaptelor amăgitoare,

 Ce-mi trezesc acele vise amare.

*

 Distrugere-mi aduci printre sentimentele-mi asidue,

 Și rânjești la faptele-ți mult prea sadonice,

 Mă-ntreb în sinea mea ce-mi lipsește,

 Iar sărutul tău mă-nebunește. 

*

Fură-mi tot ce-am adunat în viata,

 Îți dau totul atârnat de-o ață,

 Doar chinuie-mi existenta ștearsă

 Nu-mi lăsa impresia că totul a fost o farsă.

*

 Furtuna de griji, neînsemnate detalii, 

Cânta-mi sfârșitul, salvează-ma de canalii,

 Haine îmi sunt dorințele-nflăcărate,

 Dar îmi vreau doar mâinile cu ale tale împreunate. 

*

Poți să-mi explici prin gesturi ale tale trăiri?

 Poți să-mi zici ce-s toate aceste firi?

 Încearcă-ți norocul nelimitat, 

Eu îmi aștept tratamentul meritat.

Deprimant...

Probabil acesta este cel mai trist și deprimant articol de pe blog pe care l-am scris și îl voi scrie în întreaga mea istorie. În mare, vreau să scriu despre sentimente și efectiv să mă descarc. Nu știu cât de logică am să fiu în următoarele cuvinte, dar simt nevoia de ceva timp să mă descarc în acest mod.

Adevărul e că sunt o persoană ce oscilează ușor între stările emoționale. Orice amintire tristă sau fericită îmi poate schimba expresia facială, chiar dacă nu am făcut ceva anume. Pot pur și simplu să trec pe lângă un pom unde am stat mai de mult cu o persoană dragă pe care am pierdut-o și să încep să plâng, sau să mânânc un fel de mâncare de la care o prietenă de-a mea a vomitat și să râd. 

Memoria mea insistă extraordinar de mult pe tot ce înseamnă amintiri cu persoane ce le-am pierdut - foști prieteni ș.a.m.d sau membrii ai familiei decedați. Orice aș face, datorită atenției mele distributive, nu ma pot opri din gândit nici măcar o secundă - gândesc, gândesc și iar gândesc, rumegând fiecare amintire. Mă consum încercând să aflu ce am greșit, apoi mă usuc imaginându-mi că poate am rănit pe cineva spunând anumite cuvinte de la nervi sau dacă știu că cineva e supărat pe mine. 

În astea două luni cât a durat relația mea, cred că nu am dormit câteva săptămâni bune - mă enervam pentru ceva anume, mă certam cu partenerul, apoi nu dormeam nopțile, gândindu-mă doar la faptul că el e supărat pe mine, lucru ce nu doream să îl percep sau accept. Ce conta oare că eu eram cea rănită? Tot ce voiam să știu era că el nu este supărat sau rănit. Defectul meu numărul 1 - pun pe oricine înaintea mea. Sentimentele și starea altora e mai importantă ca a mea. 

Totuși, am tendința să cred că sunt o persoană pe atât de bună pe cât de rea, de parcă ar exista doi oameni diferiți în mine - eu le zic personalități alternative, doar că nu m-am dus la un control psihiatric ca să fiu sigură că sufăr sau nu de o boală mintală. Fac uneori unele lucruri rele fără să regret sau să percep acel lucru ca fiind ceva ce ar trebui să-mi mustre conștiința. Alea sunt cazuri diametral opuse, când efectiv nu regret nimic. Totuși, în marea majoritate a timpului, sunt o persoană în genul celei descrise mai sus.

Și îmi spun mie: „nu merită”; „nu ține la tine”; „nu îi pasă, te înjosești degeaba”; „n-are nici un rost”; „tot ce faci e să îl stresezi”; „meriți mai mult de atât”; „dacă te-ar fi iubit ar fi găsit o cale”.

Îmi spun multe, dar totuși eu tot mă gândesc la el și îmi spun că îmi pasă, că încă îl iubesc, chit că mi-a călcat pe inimă. Încerc să mă conving pe mine că nu îmi pasă, chiar dacă știu că nu e adevărat. Dacă nu ar fi existat toate momentele în care el a discutat cu mine probleme și așa mai departe, parcă nu m-aș simții atât de rece când efectiv evită să discutăm despre asta.  

Nu îl urăsc. Deloc. Îi sunt și recunoscătoare, pentru lucrurile ce mi le-a „predat”. Totuși mă pierd ușor printre gânduri și amintiri și nu știu ce să mai fac. Să mânânc? Să dorm? Să ascult muzică? Am vorbit și răsvorbit despre asta cu zece milioane de oameni și tot nu sunt mulțumită - ceva lipsește din ecuație și acel ceva e explicația lui.

Într-un fel sau altul, pot să ofer acum sfaturi despre „ce nu trebuie să faci într-o relație” fiindcă eu am făcut tot ce nu trebuia făcut. Poate mă apuc de scris articole despre asta, ca să îmi mai pun puțină sare pe rană.

Uneori mă simt ca și cum trăiesc într-un vid negru - dacă fac o greșeală, îmi asum consecințele și teoretic n-ar mai trebui să o fac. Totuși, de nicăieri, greșeala aia se repetă din nou și din nou, până mă înnebunește. Și în general e acea greșeală pe care o fac ține de protejarea unui om. Încerc să îl ajut și pic de proastă. 

Termin aici discursul meu trist, dar probabil voi reveni cu altele. Ca notă informativă amuzantă, am început să mă decojesc - asta înseamnă două lucruri: ori se dovedește că sunt o viperă și îmi schimb pielea, ori mă îmbolnăvesc.

Am și slăbit aproape 4 kg. Vreau să mă lăudați! Acum arăt ca o lădiță drăguță. 

Printre iluzii, 

Norax.