Nu judeca o carte după copertă.

Tocmai stăteam și ascultam muzică, când mi-am amintit brusc, din cauza unei melodii, de ceea ce discutasem într-o zi la ora de dirigenție. Nu știu exact cum s-a ajuns la subiect, dar un coleg a adus în discuție „american dream” și a zis că nu degeaba i se spune așa și nu „romanian dream”. Ceva de genul, în ideea că noi ca țară nu putem fi comparați cu America din cauza stadiului de dezvoltare. Există grade de comparație, dar nu este acum momentul să aduc asta în discuție. Ceea ce m-a deranjat a fost că acel coleg al meu a cam ridicat în slăvi America și mi-am amintit brusc câteva defecte capitale ale acesteia. Nu vreau să mă iau de America în special, dar o voi da ca exemplu pentru „experiențele viitoare” de acest gen.

Păi să începem: America a fost „construită” din mai multe colonii englezești, după un război de independență, corect? Coloniști din america s-au răsculat împotriva metropolei englezești din cauză că nu erau incluși în hotărârile parlamentare și primeau doar ordine, nu și drepturile ce trebuiau să le aibă. Li se impun mai multe taxe, ca și taxa pe ceai, și li se interzice continuarea colonizării spre nord, ceea ce le pune capac la toate. La început totul a fost rezumat la manifestări inedite, ca „Partida de ceai de la Boston”, dar cum situația se agrava în loc să meargă pe un drum mai bun, s-a ajuns la o revoluție sprijinită și de alte mari puteri ale lumii din acel timp. 

Păi, frumoasă și glorioasă istorie mai au americanii (să nu le ziceți la americani că sunt de fapt englezi că vă taie capul), dar asta e doar ce se ridică în slăvi. S-o luăm de la început. Înainte de modernizarea mentalității și interzicerea sclaviei negrilor, triburile de acest gen erau maltratate și tratate mai rău ca niște animale de sacrificiu. Știu, toate popoarele au dispus de sclavi, dar negrii din America au trecut prin multe. S-au remarcat destule „capete încoronate” care să fi făcut crime atroce asupra acestora. 

În fine, dacă înaintăm în timp, vedem că în America se strâng fel de fel de oameni. Păi, fiindcă aceasta e o țară destul de îngăduitoare, răsar în fiecare zi atacuri armate, teroriști, criminali în serie, minți geniale și nebune în același timp, oamenii cu prea mulți bani și mult timp liber ce finanțează diverse experimente umane... Chestii de genul, nimic bizar. Ideea pe care vreau să o pun în prim-plan este aceea că Statele Unite ale Americii nu sunt perfecte, ba chiar libertine. Au o economie bună din cauza câtorva oameni foarte bogați ce țin în spate totul. Raportându-ne la populația Americii, chiar așa este. Să nu credeți că „american dream” se referă la nu știu ce vis glorios despre pace în lume. Fiecare înțelege ce vrea de aici, dar în mare parte visul lor e să bea, să se drogheze și să se distreze, că doar au o singură viață, de ce să n-o distrugă pe a lor și pe a celor din jur?

Nu degeaba exista „American Horror Story”. Pe cât de fabuloasă și ireală este seria de filme horror, pe atât de bine prezintă cazuri sociale reale din America. Totul e fabulos, dar hey, așa trafic de droguri n-am mai pomenit. Să nu mai zic ca 80% din filmele horror cu criminali atroce se petrec în america. Nu sunt doar filme, să știți. Aș face mai jos un top cu niște criminali americani, dar puteți căuta și singuri. Poate altă dată, dacă am să am timp, fiindcă e un subiect interesant. Defapt, am să pregătesc topuri cu criminali din toată lumea și crimele lor. 

N-am nimic personal cu America, doar că nu suport faptul că e atât de slăvită. Nu e un pământ al făgăduinței și nu este toată atât de dezvoltată! Ca să devii cineva în State ai nevoie ori de un noroc nepământean, ori de un cont în bancă cu sute de zerouri în coadă. Acolo există de asemenea fel și fel de oameni, nu neapărat primitori. 

Ca să nu ziceți că sunt cine știe ce persoană cu percepții eronate, mă pot plânge și de alte țări, precum Japonia. E cam greu, dar și aceasta a avut o istorie în care și-a luat, cu zice tata, „șuturi în cur până au lăsat dracu tradiția și s-au modernizat”. Japonezii au fost din totdeauna un popor conservator. Până astăzi își păstrează datinile și tradițiile ca pe ce-i sfânt. Unele sun frumoase, altele ciudate, dar nu te poți plânge de un lucru la ei: nu sunt leneși. Totuși există și acolo multe probleme sociale, ca și faptul că banii pentru unii oameni sunt o problemă. Japonezii sunt de asemenea foarte, foooooaaarte superstițioși! Au atâtea legende cu fantome că nu le poți număra pe toate, dar se poate datora religiei lor. Oricum, personal îmi plac mult filmele horror japoneze. Sunt puțin mai originale, dar au, ca toate filmele de acest fel, anumite stereotipuri ce nu se vor schimba niciodată. 

Mai mult doream să spun că noi știm, ca niște români ce suntem, doar să ne plângem de țara noastră fără să facem nimic să o schimbăm. Toți zic că e o țară de câcat și că vor pleca de aici într-o lume mai bună, că în celelalte țări este mult mai bine. Păi, cum îmi place mie să stric speranțele oamenilor, nu e așa. Toate țările au defectele lor, iar până ce nu ajungi să dai cu botul de ele, nu crezi pe nimeni ce-ți zice cu sinceritate asta. Dacă n-ai noroc, poți să pleci în Franța să te faci doctor și să ajungi măturător de stradă. Nu uitați că femeile din țara noastră șterg la fund italience bătrâne, iar băbuțele și moșnegii noștri mor în mizerie; nu mulți se duc să fie cineva în societatea europeană... Puțini ajung ceva mai mult decât niște lucrători în muncile pe care cei din țara respectivă le consideră prea înjositoare pentru fundurile lor pudrate. 

Eu nu vreau să plec din câcatul asta de țară! Mor unde m-am născut și gata, asta e. Desigur, vreau să merg să vizitez alte țări, dar nu vreau să profesez acolo! În plus, cu profesia ce mi-am ales-o poate chiar am să pot schimba ceva, cu sau fără ajutorul vostru. Dacă nu vă convine ceva mai puneți mâna și mai lucrați că Dumnezeu n-a să schimbe nimic niciodată. 

Eu mereu spun că e vina oamenilor, nu a țării. Apoi, DRAGII MEI, cei ce au votat, moși și babe, au ales parlamentarii, președintele, prim-ministrul, etc., nu s-au ales ei singuri. Deci e vina voastră că le-ați dat ocazia să fure. 

Spre sfârșit vă spun să cercetați înainte de toate. Fiecare lucru are părțile lui bune și părțile rele, deci nu mai ridicați în slăvi nimic (aici poate îmi voi urma și eu sfatul, dar dacă vă vine să comentați de cărți, ele n-au puncte slabe).

Cu amuzament, Norax.

#2 recenzie: „Avioane de hârtie” de Dawn O'Porter

Cartea asta m-a surprins în adevăratul mod al cuvântului. Iar după ce m-a surprins, eram așa curioasă cum se va termina! Sincer, cred că a fost prima carte a cărei final nu l-am anticipat nici măcar vreun pic și chiar muream de curiozitate să aflu cum se termină.


Descriere: La cincisprezece ani, Renee și Flo, două eleve ale exclusivistului liceu Tudor Falls de pe insula Guernsey, par că nu au nimic în comun. Prima este extrovertită, gata să își asume orice risc pentru a se distra; cea de-a doua este timidă, o elevă model care se lasă dominată de prietena ei, Sally. Curând însă, Renee și Flo descoperă ce înseamnă cu adevărat prietenia atunci când viețile lor se intersectează în mod neașteptat. O carte interesantă despre relațiile adolescentine, iubire, prietenii mai mult sau mai puțin complicate, familie și maturizare, în anii '90. O poveste spumoasă, pe alocuri fără perdea, scrisă în ritm alert, cu umor, în care putem privi, cu ochii maturității, situații și întâmplări care, la cincisprezece ani, pot părea insuportabile: despărțiri, examene sau conflicte familiale.

Până la urmă, diferența dintre carte și descriere m-a uimit. Inițial, m-am gândit mult să o iau, că descrierea e extrem de inocentă și clișeică. Dar nu, cartea nu e deloc așa. Cartea e destul de matură, are înjurături și e serioasă. Povestea nu e chiar așa. Fetele se cunoșteau dinainte, dar erau oarecum rivale. Și nu s-au „reîntâlnit” chiar atât de simplu, pe stradă, și nu într-un loc secret, ca să fie cartea clișeică. S-au „reîntâlnit” la o petrecere, când ambele erau băute rău. Cred că asta e în același timp normal, dar și diferit. Posibil și special. Și nu s-a spus nimic despre cum copiii de 15 ani sunt extrem de inofensivi și altele. Cartea chiar a ilustrat mentalitatea lor.
Coperta e destul de stupidă, sinceră să fiu. Adică serios, eu nici măcar acum 3 ani nu mă îmbrăcam așa mișto, dar se îmbrăcau ele în 94? No way. Să nu mai spunem că au telefon cu TouchScreen. Serios?  SERIOS? Măcar cel care a făcut coperta a citit prima pagină? Pentru că acolo scrie mare: „1994, Gurnsey”. Și pe lângă toate astea, fata blondă, în carte, are sânii mari. Pe copertă,  E TOTAL PLATĂ. OMG...
Și evident, unul din subiectele abordate de carte este sexul. Dar nu, nu este abordat clișeic ca în alte cărți, ci cu adevărat din opinia unei fete de 15 ani care are primul ei act sexual și nu numai. Țin minte un moment epic în care Flo o întreabă pe Renee dacă a făcut vreodată sex oral, iar aceasta îi spune că da, că nu e mare chestie și că „îți ții respirația. Niciodată nu durează prea mult.” Am urit de râs acolo, în clasă, citind chestia asta! Oricum ar fi, sexul este abordat diferit și matur, nu este special „cum ar trebui să fie prima oară” și nici măcar plăcut. Finally, one realistic book.
Să nu mai spunem că deși cartea e genială până aici, chiar și acțiunea și felul în care se petrece aceasta e genial. Începe calm, sunt rivale, apoi cunoștiințe, cumva ajung cele mai bune prietene, punctul culminant extrem de neașteptat și deznodământul, la care nu mă așteptam sub nicio formă și chiar dacă nu a fost super fericit, măcar fedtele au realizat că prietenia dintre ele este tot ceea ce contează.

Bile albe: totul, mai puțin coperta.

Bile negre: coperta... pff.

Probabil că bilele nu-și aveau niciun rost, dar le-am pus să respect structura.
Cartea chiar merită și vă invit cu drag să o citiți.

Cu drag,

Leah.

Coincidență, nu mă bateți!

Din întâmplare se pare că și colega mea de breaslă a abordat (înaintea mea), un subiect pe care și eu vream să îl dezbat. Știu, mi se pare o prostie ca un subiect să fie discutat de două persoane diferite pe același blog, însă chiar am vrut să lămuresc și eu niște lucruri în legătură cu genul de muzică „rock”.

De asemenea, și eu sunt rock-eriță, de câțiva ani buni chiar. Ascult multe din sub-genurile rock-ului, doar ca nu apreciez foarte mult rock-ul clasic. În fine, ascult și operă, muzică veche, muzică tradițională japoneză, indie, balade ș.a.m.d. , deci nu sunt axată doar pe rock și atât. Totuși, fie ce-o fi, sunt mândră de acest gen de muzică și de cei ce-l cântă. 

Aici vream să mă iau în mare de anumite stereotipuri care sunt spuse și răs-spuse despre rock-eri:

1. Se îmbracă doar în negru.
Păi dragii mei, nu este deloc adevărat. 
Nu poți să spui că o persoana are garderoba numai în non-culori dacă o auzi ascultând rock. Există fel de fel de persoane. 
Eu, de exemplu, am o obsesie pentru negru doar din faptul că mi se pare o culoare... simplă și complexă în același timp. Să zicem că se identifică cu mintea mea. Dar am o garderobă în toate culorile, chiar dacă prefer să-mi aleg haine în culori mai închise. Dar dacă, spre exemplu, vă uitați la garderoba colegei mele de breaslă, Leah, vă asigur că vă pierdeți în culori. 

2. Sunt mereu triști.
Aoleu, asta este cea mai mare prostie. De ce mereu se confunda EMO cu ROCK? Sunt două stiluri vestimentare diferite, în primul rând, apoi două tipuri de personalități diferite. Eu sunt o persoană ce râde foarte mult. Râd aproape din orice și mă distrez pe orice temă. La fel și celelalte persoane din școala mea care ascultă același tip de muzică ca și mine. Nu contează ce muzică asculți, fiindcă, în funcție de caracter, o melodie te poate face să râzi sau să plângi. Spre exemplu, eu la o melodie pot să râd, fiindcă îmi aduce aminte de ceva amuzant, iar altcineva poate să plângă, fiindcă evocă o amintire dureroasă. Totuși, eu sunt tipul de persoană ce râde la drame și plânge la comedii (nu întrebați).
Aici fac o paranteză. Psihologic vorbind, muzica (notele muzicale și versurile) pot influența starea afectivă a unei persoane. De exemplu a fost o dată scrisă o melodie atât de tristă încât a făcut mai multe persoane să se sinucidă. Melodia era scrisă într-o gamă minoră, cu o tonalitate atât de joasă și niște versuri atât de triste... Personal am ascultat-o. Mi se părea doar puțin dementă. Revenind, vreau să spun că muzica rock nu e chiar tristă, doar dacă asculți balade sau un anumit gen de rock. 

3. Sunt violenți și antisociali.
Și aici, depinde de la om la om. Nu trebuie să te aștepți ca un rock-er să-ți dea cu o cărămidă în cap dacă nu i-ai făcut nimic. Apoi, nu sunt antisociali, numai că-s cu nasul pe sus și se cred uneori prea buni pentru anumite persoane, sau sunt singuratici. Tot de la persoană la persoană depinde, că doar nu ne-am născut toți la fel.

4. Sunt sataniști.

Am ajuns la subiectul meu preferat.
Am sa dezbat treaba cu satanismul într-o postare viitoare fiindcă e cu adevărat o încâlcitură urâtă aici. 
În principiu nu toți rock-erii sunt sataniști. Nici pe departe. Colega mea de clasă e credincioasă până în măduva oaselor și ascultă metal și death metal. Eu am avut înclinații spre satanism spiritual, treburi complicate, dar până la urmă m-am reprofilat pe altceva, dar cel mai mult timp am fost ceva spre ateism ( și ăsta trebuie discutat într-un articol viitor). 
Vreau să explic faptul că muzica ce-o asculți nu-ți influențează credința, fiindcă nu există mesaje subliminale în melodiile rock ce nu-s pe un gen anume.

5. Ultima dar nu cea din urmă, ascultă muzica la maxim în căști și trăiesc în lumea lor.
Eh, cum am mai spus de vreo patru ori mai sus, variază în funcție de persoană, nu știu de ce să mai explic. Fiecare cu ale lui, nu are legătură cu rock-ul!

Mare parte din oameni te cataloghează după cum te îmbraci și ce asculți.Nu o pot contrazice le Leah în legătură cu cele zise de ea în postarea anterioară, dar cel criticat critică; dacă spui cuiva că ești rock-er se uită la tine ca la felul paișpe și scoate o cruce din buzunar strigând „piei Satană!”

E foarte plăcut, crede-ți-mă!

De când cu „tragedia” de la Colectiv se dezbate atât subiectul acesta cu rock-ul că mă doare capul. Chiar m-am și săturat! Nu aveam de gând să mai iau și eu o dată subiectul la disecat, dar am citit recent un articol despre rock scris de o „profesoară” și m-a enervat atât de tare (mândrie de rock-er) încât chiar am vrut să scriu ceva despre asta. Sunt prea multe neînțelegeri în legătură cu toate aceste lucruri și chiar mi-a ajuns până peste cap. În vine să spun „mai interesați-vă și voi înainte să criticați!” dar mă simt de parcă aș discuta cu pereții.

Nu mai judecați o persoană după cum se comportă ceilalți. Băgați toți oamenii în aceiași oală, de parcă ar fi cărți și le-ați aranja pe genuri. Dacă romanele au anumite particularități, cu oamenii nu e așa! Pot doar să fie legați de faptul că ascultă aceiași muzică și atât! Nu înseamnă că sunt brusc clone și gândesc la fel.

Cred că e îndeajuns momentan. Nici nu mai am chef să scriu niște lucruri care le-am repetat de sute de ori și nu s-au respectat. În ultimul rând spun „judecă și ai să fi judecat”, nimic mai mult, nimic mai puțin.

Cu supărare, Norax.

Rock VS Manele

Sincer, titlul este făcut despre atragerea atenției. În mare parte, voi vorbi despre defectele rockerilor. Probleme mari, triste de altfel. Eu sunt rocker, chiar metalhead, cu toate că nu pare și nu se vede. Ascult cam orice tip de rock, doar să nu fie o porcărie. Și, cu toate că sunt metalhead, ascult și alte genuri muzicale, în mare parte epică, dar și indie. Nu am spus astea ca să mă laud sau ceva de genul, am spus asta ca să știți din opinia cui este scrisă această postare.
Unul din cele mai stupide defecte este acela că rockerii critică alte genuri muzicale. Ei nici măcar nu acceptă existența unui alt tip de muzică, ei sunt de părere că numai genul lor de muzică este bun. Asta e o mare mare tâmpenie. După mine, muzica epică este mai bunp decțt majoritatea subgenurilor rockului. Dar știi, rockerii nu o ascultă că nu e rock...
Dar oricum, ei nu critică doar alte genuri muzicale, ci și propriul gen. Unele subgenuri ale rockului sunt atât de criticate, esti poser dacă asculți nu știu de care, dacă nu asculți death nu asculți metal adevărat, ș.a.m.d. Rockul e rock, indiferent de trupă. De ce ai critica un om deoarece ascultă BVB? Ori alte trupe extrem de criticate. Lui îi place, e rock, ce mai contează? Poate o melodie care el o ascultă, deși nu e death, are o valoare sentimentală pentru el. Poate e trupa datorită căreia ai început să asculți rock, poate pur și simplu muzica lor te atrage într-un mod special. Și, să fim serioși, niciun metalhead nu a început direct să asculte death. Majoritatea rockerilor au început cu ceva alternativ, ori ceva mai simplu. Nimeni nu s-a născut cu death-ul în sânge, să fim serioși...
Una din celelate probleme mari nu sunt copiii care spun că sunt rockeri ca să atragă atenția (pentru că, să fim serioși, nimeni nu vrea să atragă atenția vrând să fie „satanistul” clasei, ci mai degrabă gagica mișto, la modă), ci cei care se iau de ei. Adevărul e că sunt copii care se mai laudă că ascultă muzică mișto, se iau de unii că ei ascultă manele, etc., dar nu sunt tocmai o preblemă. Același lucru îl fac și cei de 20 de ani, no problem. Diferența e că cei de 20 de ani ascultă „metal adevărat”.
Și, nu în cele din urmă, rockerii își fac prieteni doar rockeri. Peste tot pe unde merg, nu văd vreun rocker care să aibă altfel de prieteni decât cei îmbrăcați ca el. Și totuși, de ce? Toți prietenii lui din copilărie au devenit rockeri ca el? Nu prea cred. Ei își fac prieteni după gusturile muzicale, prietenii care nu sunt adevărate, iar prietenii sunt falși. Și nu, nu, că rockerii sunt mai sensibili. Nu sunt. Cu atțta critică și ură în sufletele lor, numai sensibili nu sunt, iar prieteni devotați nici atât. Singurul lucru pe care cei doi probabil îl au în comun este muzica, tricourile și ura față de alte genuri muzica, mai ales manele (fie între noi, muzica electronică sau disco este de 5 ori mai proastă ca menelele - măcar la manele mai ridică o voce, e mai muzical cumva și măcar se cântă la instumente muzicale, nu se modifică pe calculator de 100 de oameni).

Cu multă critică pe cei care critică mereu,

Leah. 

Komayo. Povestea unei gheișe VS Memoriile unei gheișe

Singurele două cărți despre gheișe pe care le-am citit la viața mea scurtă. Prima este scrisă de Nagai Kafu, iar a doua de Arthur Golden. Sincer, nu o să fie o postare prea intewresantă, dar voiam s-o scriu. Inițial am încercat să fac o recenzie la Komayo, dar știam că o voi compara prea mult cu memoriile, așa că am făcut așa ceva. Deci să începem.

Descriere Komayo. Povestea unei gheișe.:

Kamayo, o fosta gheisa care a abandonat lumea cartierelor de placeri cand s-a maritat, revine la Tokyo dupa moartea prematura a sotului. Nu vrea sa-si petreaca restul zilelor intr-un catun uitat de lume si friguros, printre straini, saraca si anonima; viseaza la o viata plina de lux, aproape de lumea stralucitoare a scenei, ca sa poata practica artele traditionale, iar singura solutie este sa se reintoarca in lumea gheiselor. Odata cu vechea ei meserie, il regaseste dupa pe Yoshioka, un client din prima tinerete. Incantat de reluarea acestei legaturi, Yoshioka ii propune sa-i devina patron si protector.Komayo ezita intre siguranta oferita de un asemenea contract si dorinta de a fi independenta, mai ales ca o intalnire intamplatoare cu actor tanar si talentat o face sa inteleaga ce inseamna pasiunea adevarata. Stie insa ca sentimentele ii pot pune in pericol planurile de viitor si legatura cu Yoshioka, asa ca accepta si favorurile unui al treilea barbat. Oricat de abila ar fi,nu poate castiga, pentru ca se joaca cu focul: rolul unei gheise este sa dea curs, cu gratie, solicitarilor, nu sa se puna pe sine pe primul loc si sa jongleze cu sentimentele celor care o doresc. O stie si ea, de altfel: singura solutie este sa iasa din scena. Dar cum? O propunere neasteptata ii va oferi o paradoxala retragere demna.

Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti.

Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

Descrierile, la ambele povești, nu sunt foarte interesante așa de fel. Dacă nu știi ce este o gheișă, o să-ți spune eu: Gheișa este o damă de companie care în același timp este și dansatoare și interpretă de artă tradițională japoneză.

O să mai aflați și pe parcurs. 

În primul rând, una din diferențele cele mai importante este perioada petrecerii acțiunii. În Komayo, povestea se petreceundeva pe lângă anul 1900, mai devreme sau mai târziu. În Memorii, acțiunea se petrece cam 40 de ani mai târziu, cu aproximativ 10 ani înainte și după al doilea război mondial, care este motivul multor întâmplări.
Apoi este vorba de spațiu. În prima, acțiunea se petrece în Tokyo, iar în a doua se petrece în Kyoto, orașul mamă al gheișelor, ca să îi spunem așa. 
De asemenea, în cazul celei dintâi autorul este un japonez, nativ al spațiului în care își plasează acțiunea, în timp ce al doilea autor este din cu totul altă țară. 
Poate aceste diferențe o să explice și altele. 

Acum, să trecem mai mult la subiect. Societatea e cea mai mare diferență între cele două. Sincer, timpul nu este chiar atât de depărtat. În ambele cazuri gheișele erau chemate la o petrecere prin telefon, iar ele ajungeau acolo cu ricșa. Îmbrăcămintea și cuafura era aceeași. Ele se pregăteau la fel, locuiau la fel și aveau aceleași scopuri ca gheișe. Pe scurt, viața lor era cam aceeași. cu mici diferențe.

Sayuri, din filmul făcut după Memoriile unei gheișe

În Memorii, viața de gheișă era mult mai grea. Este foarte bine descrică pregătirea unei gheișe și munca depusă pentru aceasta. Și, mai ales, regulile. Reguli extrem de stricte.
Care, ei bine, în Komayo nu apar. Una din cele mai importante reguli este că gheișele nu au voie să facă sex cu nimeni doar dacă acea persoană nu este cea care o dezvirginează (și care plătește pentru asta o grămadă de bani) ori dacă nu este danna al ei (cel care este nevoit să plătească foarte mult pentru ea și asta doar ca să se culce cu ea). 

În Komayo nu e deloc așa. Fiecare se culcă cu cine poate, când vrea și când are chef. De fapt, Komayo era nevoită să se culce cu orice bărbat îi făcea avansuri, chiar dacă nu îi era danna. Iar chestia asta era cât de comună se poate. Evident, făcea asta deoarece își căuta un danna care să o întrețină, dar înșelatul, amanții și amantele, sexul și reputația erau la ordinea zilei acolo. 

În Memorii, dacă încălcai aceste reguli, erai grav pedepsită, poate chiar nu mai erai gheișă și trebuia să renunți la asta.

Nagai Kafu

Acum, dacă este să le compar, nu am ce să compar. Dintre cele două, Memorii unei gheișe este clar mai bună. Este de vreo trei ori mai lungă, are multă descriere și totul este prezentat mai amplu, mai ales că ideea poveștii este mult mai bună. Nu spun că Nagai Kafu nu este un scriitor bun, care probabil ne prezintă adevărata față a vieții de gheișă în Japonia secolului XX, dar nu prea ai de savura în cartea lui. E mult prea scurtă, iar ăsta îi este principalul defect. 

Cu multă curiozitate,

Leah.

Mesaj de la Karma pentru fiecare dintre noi.

Mergând încet, respirând cu greu,

Omul strânge-n pieptul său, 

Multe foi boțite,

Pline de gânduri ofilite.

Își șoptește-ncet în gând,

„Trăiești crezând,

Mori sperând!”

Crudă soartă, rece ploaie, 

Inima nimănui nu se mai moaie,

Mare, mic; stau, muncesc,

Sfinții de probleme nu feresc.

Urcă-n vârful nevăzut, 

Ferește-te de cei ce-au căzut, 

Rupe standardul prevăzut!

Continuă ca un muribund, 

Lasă-mă să te afund.

Cu cât urci mai sus în cer, 

Eu îți trag spiritul efemer,

Către al distrugerii drum, 

Ascuns în al disperării fum, 

Arzi! Rămâne doar scrum.

Furtuna se-ntețește,
Viața s-amărește.
Strigătele tale disperate,
Se pierd în versuri dispersate.
Când moartea-ți joacă feste,
Îți amintești cum tu ai trecut peste,
Cuvintele ce ți-au dat de veste.

Nu credeai că ai să plătești
Tot ce-n viață pătimești,
De rău faci, tu rău primești,
Deci, tot ție ți-l dăruiești,
Căci eu m-am tot ocupat,
De ceea ce a deranjat.
Ce-ai pățit ai meritat.

Nu plânge, nu-i impresionant,
Este chiar ceva pur deranjant,
Căci tu n-ai fost emoționat,
De a altora plânset delirant,
Când ai călcat în picioare,
Mii de spirite stelare,
Lăsându-le doar iluzii arzătoare.


Taie-te-n spinii propriilor fapte,
Ascultă-ți replicile aberante,
Nu-ți nega greșelile copilărești.
Când tot ce-ai vrut a fost să crești,
Ai poluat cu a ta strălucire veninoasă,
Ai distrus a altora casă,
Fără să treci prin vreo rea pasă.

Să crezi că ai scăpat?
E un gând amuzant!
Nimeni nu scapă fără să plătească,
N-au cum să se ferească,
Eu te urmăresc și-n groapă,
Sunt o și cea ce ți-o sapă,
Și cea ce țeasta ți-o crapă.

Cu drag, Norax.

Recomandări: 1. Trilogia Farseer

Așa cum colega mea a ales să scrie recenzii, eu mi-am propus să scriu din când în când câte o recomandare. Vă voi recomanda cărți pe care eu personal le-am citit sau cărți pe care mi-aș dori să le citesc. Genurile principale pe care mă bazez sunt fantasy, acțiune, polițist și since fiction. Rare ori citesc romane de dragoste sau romane fără pic de acțiune, așa că nu vă așteptați la astfel de recomandări de la mine.

În primul rând aș vrea să vă prezint o carte ce mi-a marcat cu succes - în sensul bun al cuvântului - copilăria și mi-a deschis pofta pentru citit în cel mai serios mod. Nu am fost un copil care să citească cărți cu plăcere, ba chiar părinții mă obligau deseori să citesc câte ceva, dar asta a fost până ce am pus mâna pe colecția tatei de romane fantasy. 

Deci vom vorbi despre „Trilogia Farseer”. Ne dăm seama din titlu că este vorba despre o carte structurată în trei părți. Prima se numește „Ucenicul asasinului”, cea de-a doua „Asasinul regal”, cea din urmă purtând numele de „Răzbunarea Asasinului”. Autoarea acestei cărți, Robin Hobb este, cu tot respectul meu, o scriitoare genială ce a reușit să exprime cu o măiestrie incomparabilă o acțiune succintă, având, după părerea mea, un stil unic de a scrie. 

Totul începe cu un bastard. Pentru cei ce poate nu știu ce înseamnă acest termen, voi da o explicație; un bastard este un copil ilegitim, în general al unui om important (rege, duce, conte); termenul nu se mai folosește în ziua de azi, fiind înlocuit cu expresii ca și „copil din flori”. Acest bastard este, deci, fiul ilegitim al moștenitorului tronului, Chivalry Farseer. Copil fiind, personajul nostru principal, Fitz, este dus de către bunicul său (tatăl mamei sale) în fața porților de la palatul Faseer și „aruncat” acolo.

Fiind „bucățică ruptă ta-su”, Fitz este recunoscut repede ca fiind cu adevărat fiul moștenitorului și, cu vrute și nevrute, acceptat în familie, dar nu ca membru cu normă întreagă, ci doar ca... bastard. Avea dreptul să trăiască în palat, dar nu era tocmai tratat ca o ființă de viță nobilă. 

Acțiunea decurge în jurul acestui personaj ce curând devine învățăcelul lui Chade Fallsar (fratele bastard al regelui actual, Shrewd Faseer), ce lucra ca asasin regal. Treaba lui era să rezolve treburile murdare pe care regele dorea să le ducă la îndeplinire în liniște. Astfel, Fitz este inițiat în arta respectivă, ce părea, la început, doar un joc pentru el. Cartea aceasta este diferită fiindcă nu se întâmplă într-o lume pe care noi toți o știm, ci într-un altfel de pământ, unde oamenii pot fi înzestrați cu două puteri speciale, Harul și Meșteșugul.

 Harul este o abilitate care permite crearea unei legături între un om și un animal. Legătura se adâncește cu timpul, cei doi ajungând să împărtășească totul împreună. În timp, omul dobândește unele dintre caracteristicile animalului (cum ar fi aceea de a trăi în prezent și de a deveni loial celor apropiați), iar animalul unele dintre caracteristicile omului (cum ar fi planificarea și preocuparea pentru consecințele propriilor acțiuni) 

Meșteșugul este o abilitate care, cultivată, permite posesorului să capete puteri deosebite. El poate vedea prin ochii altor persoane, poate influența mințile altora, poate comunica cu alți inițiați în Meșteșug, îi poate ataca pe alții cu ajutorul său, poate omorî alți inițiați (deși acest lucru poate avea consecințe extrem de nefaste asupra celui care o face), poate bloca folosirea Meșteșugului de către alți inițiați.

Narațiunea se face la persoana I, de către Fitz. Acesta povestește deseori cu lux de amănunte ceea ce vede, ceea ce simte, dar totul se petrece în trecut, fiind lucruri narate de către un Fitz bătrân, ce-și amintește de tinerețe.

Cartea este superbă, chiar te prinde din primele rânduri, dar are un parcurs care-l chinuie foarte mult pe Fitz. El trece prin foarte multe aventuri, face foarte multe lucruri bune, dar și rele. Putem să spunem că este ca un bildungsroman fiindcă urmărește formarea sa, viața sa, până la un anumit punct. Pe mine personal cartea m-a captivat de la primele pagini, n-am mai putut să o las din mână nici măcar în timpul orelor (motiv pentru care n-aveam nici o treabă cu lecțiile la chimie și matematică). Poate că sfârșitul vă va dezamăgii, dar pe tot decursul poveștii veți fi ținuți în suspans, veți trăi tot felul de sentimente, iar datorită măiestriei autoarei, veți reuși să intrați în pielea personajelor. Dacă veți alege să luați cartea de la editura Nemira (editura mea preferată), toată seria conține 5 cărți mari și late, deci nu vă veți plictisi repede. 

Cu drag, Norax. 

Ps: Spor la citit până la următoarea recomandare!

#1 recenzie: „Requiem” de Lauren Oliver

Ok, sufăr foarte mult din cauza a celor întâmplate. În carte, evident. 

Deci, să recapitulăm toată seris Delirium. A început genial, primul volum a fost super, dar cu o încheiere foarte tristă. Al doilea volum, numit Pandemonium, a fost trist din cauza celor întțmplate în primul. La sfârșit, am început să mă simt mai bine, iar finalul m-a surprins și m-a făcut să mă întreb cu sufletul la gură ce urmează. Și ghiciți ce.

NU AU URMAT PREA MULTE. 

Bile albe:

• povestirea la persoana I, cu tipul de capitole interesant (povestit din perspectiva a două personaje, total diferite, mai ales cea vindecată de boală și care m-a făcut să înțeleg mai bine cum funcționează vindecarea).
• prezentul folosit în povestire. sincer, îmi place mai mult prezentul, iar autoarei îi iese foarte bine. este oarecum mai logic. nu prea știu cum să vă explic, dar dacă o să citiți, o să înțelegeți ce vreau să spun. (și eu încercat sp scriu la prezent, dar nu mă pot obișnui, fiecare timp are bilele sale albele și negre, ce să-i faci!?)
• evident, povestea din ce în ce mai interesantă.

Bile negre:

• FINALUL. EVIDENT, FINALUL. Cel mai oribil final pe care l-am văzut vreodată. Încă sufăr, deși am terminat cartea ieri. (atenție, spoiler) Nu a rămas cu niciunul și sunt sigură că autoarea a ales acest final ca să le placă fanilor. (Dragă Lauren, uneori poate că ar fi mai bine să uiți de toți fanii cărții și să alegi cel mai bun final, nu cel care le place tuturor!). Nici acțiunea nu a terminat-o, nu știu dacă America a fost salvată, dar ar fi putut măcar să o lase cu cineva. Poate că acțiunea, să zicem, dura ceva s-o termini, dar PUTEA SĂ O LASE CU CINEVA SAU SĂ MOARĂ TOȚI. GREU FRATE, GREU. 
• sentimentele nu au fost la fel de bine descrise, nu știu ce să zic. Nu-mi exprimau prea multe anumite scene, chiar dacă mă țineau cu sufletul la gură și nu mă puteam opri din citit. Pur și simplu, sentimentele au cam fost abandonate în acest volum. 
• titlul în latină. Urăsc latina. Doar cartea asta mp face să o mai plac puțin, dar nu ajută foarte mult. Tot o urăsc, îmi aduce aminte de profă. 

În concluzie, recomand seria. Merită, chiar merită, cu toate că finalul ar putea concura pentru cel mai prost din seria finalurilor proaste. 

Și deci asta a fost prima mea recenzie de pe site, spre că v-a plăcut. Abia m-am abținut să nu înjur. 

Nu știu ce să zic, nu prea am cuvinte, încă sufăr. 

Of, viața asta de fangirl. 

Cu foarte multă tristețe, 

Leah. 

Efectul de turmă, ceva trist.

„Fii diferit!”, spun oamenii care sunt la fel ca restul. „Fii unic!” spun cei care se duc cu turma. Toată lumea e ciudată în ziua de azi, dar ei nu știu ce înseamnă să fi cu adevărat ciudat. 

Acum ceva timp erai diferit dacă erai ciudat, dar acum toată lumea spune că este, când toți sunt perfect normali. Și cum toată lumea că este ciudată, a fi ciudat nu te mai face unic. De fapt, ești exact ca toți ceilalți. 

Probabil că ei exagerează, dar este o tâmpenie, pentru că nimeni nu vrea să fie ciudat, de fapt. Cei ciudați, de obicei, vor să fie normali. Cei ciudați sunt cei care nu sunt acceptați de nimeni. Nimeni nu se apropie de cei cu adevărat ciudați, pentru că ei sunt altfel, nu sunt turma care le oferă protecție și sunt ieșiți din sistemul pe care toți îl slăvesc și aproape că îi aduc ofrande. 

Până la urmă, singurii oameni diferiți sunt cei ieșiți din sistem. Cei care nu sunt acceptați. Poate că exagerez, poate că treaba nu este atât de complicată, poate, poate... Dar adevărul este clar. 

O persoană diferită poate avea prieteni doar ca el: diferiți. Poate că parțial diferiți, dar măcar diferiți. Ți aceștia sunt foarte rari, turma acaparându-i pe toți la un moment dat. Toată lumea vrea prieteni ș.a.m.d.

Toată lumea preferă compania cuiva, dar nu este obositor? Să faci pe plac atâtora oameni doar din simplul motiv că nu vrei să fii lăsat pe dinafară. 

Câtă idioțenie.

Ești „diferit”, dar tu nu ieși din sistem nici de ar fi să mori. Oamenii sunt ipocriți, lași și fricoși. Nimeni nu mai este el însuși. 

Probabil că frica de a fi lăsat pe lângă este mai mare și decât frica de moarte...

Eu și prima mea postare, 

Leah. 

Să reflectăm

Mereu am vrut să mă leg de România. Defapt nu am nimic anume cu această țară, este frumoasă și unică în felul ei, mai ales din punct de vedere geografic și cultural, numai că e mare păcat că e populată. Nu mă înțelegeți greșit, dar chiar și cineva ce nu urmărește zi-de-zi ceea ce se vorbește la TV își poate da seama că ceva e putred la mijloc în acest mediu social imens. Nu vreau să mă leg de aspectele politice și cele judiciare ale problemelor din această țară, cel puțin nu acum, când nu mă simt în măsură să vorbesc despre probleme ce mă depășesc, desigur, doar prin simplul fapt că încă n-am drept să votez și să-i aleg pe cei ce ne conduc țara. Vreau doar să mă leg strict de mizeria socială a acestei scumpe populații.

Noi românii suntem pe departe foarte închiși la minte; nu înțelegeți că mă fac singură proastă, fiindcă nu suntem o națiune idioată, căci hoții n-au fost niciodată înceți la minte, ci doar una înapoiată. Anumite persoane încă nu înțeleg că timpurile s-au schimbat și noi trebuie să ne adaptăm. Probabil prima cauză a închiderii românului spre nou este istoricul nostru; am fost o țară comunistă, unde au fost impuse foarte multe restricții. Dacă părinților noștri li s-au impus o serie imensă de restricții, atât de îmbrăcăminte, cât și în domeniul informațiilor, aceștia, inconștient, ne vor impune același tip de restricții și ne vor trata ca în perioada comunistă, chiar dacă nu mai suntem în acel timp, și pe noi.

 Ca să mă înțelegeți, voi da un exemplu simplu: un câine când este ținut foarte mult timp în lanț are o reacție aparte în momentul în care îl eliberezi. Sare, se zbânțuie, aleargă cât îl țin puterile, pe scurt, își face de cap. Fie că vă convine sau nu, științific vorbind suntem animale, deci avem instincte. Așadar, după ce am fost ținuți cu restricții până la o vârstă, gen până dăm de gura de aer ce este reprezentată de liceu, scăpăm din lanț și începem brusc să „ne facem de cap”, dar desigur, nu ca un câine. Fumatul, băutul, consumul de droguri, răzvrătirea, violența; toate sunt rezultate ale restricțiilor.  

De asemenea, nu pot nega faptul că adolescenții sunt foarte ușor influențabili în ziua de astăzi. Aici intrăm în altă problemă fundamentală a societății de azi, nu numai a celei române, e o problemă generală.

Astăzi profesoara mea de română era nervoasă din cauza unui subiect vehiculat pe Facebook. O poză unde se spunea că toți ne plângem de România, o insultăm din tot sufletul, dar de 1 Decembrie brusc ne transformăm în niște ființe formate doar din patriotism și ne lăudăm cu țara noastră. Din vorbă în vorbă ea a ajuns să spună: „Nu avem nevoie de nimic. Avem deja prea multă prejudecată, prea multă ură (...)” Fraza dumneaei mi-a atras atenția, nu din cauza faptului că nu știam aceste lucruri, ci doar fiindcă tonul ei părea atât de trist și afectat de aceste aspecte. 

Chiar dacă aș dori să dezvolt subiectul „Copiii sunt cruzi”, dar acum voi spune doar așa: prejudecata se învață, nu se moștenește. Mama îți spune „nu sta cu ăla că e dintr-o familie de romi”, nu inima. Dar totuși am observat din mai multe filme, cărți sau cazuri sociale reale că micii omuleți, de la cele mai fragede vârste, dezvoltă dorința de a-și bate joc de cei mai slabi. Multe cazuri de sinucidere la adolescenți au ca prim motiv hărțuiala și lipsa comunicării cu părinții. Eu mă întreb, cum poate să doarmă mama unui astfel de copil noaptea, când știe că progenitura sa calcă în picioare alte persoane și le ucide psihic?

Eu tot îmi pun întrebări, de unde atâta ură, de unde dorința aceasta de a chinui alți oameni? Personal sunt o sadică, îmi place să văd oamenii suferind, dar nu cei mai slabi ca mine, sau cei nevinovați. Tot nu înțeleg, chiar dacă asta stă în caracterul meu. Chiar și în propria clasă a fost un caz de hărțuire, acum mult timp, și, fără să stau pe gânduri, am intervenit și am încheiat toată „petrecerea” acelor băieți, fiindcă situația, în ciuda faptului că lor le stârnea râsul, mie îmi dădea doar un sentiment puternic de repulsie și greață.

Vreau să ajung la concluzia că nu e amuzant să-ți bați joc de cineva doar fiindcă este mai prost, mai mic de înălțime sau fiindcă este pur și simplu diferit de tine. Dacă cuiva îi este ciudă că acel cineva de care-și bate joc e mai bun ca el, sau are mai mulți bani, sau știu eu ce, mai bine se concentrează pe ascensiunea sa proprie, nu să pună piedici altora.

Societatea e rea, crudă, nedreaptă, fiindcă mereu unii vor avea prioritate în fața altora. De mici suntem obișnuiți cu gândul asta, chiar dacă nu ne dăm seama, însă mereu se face diferența între elevi, între copiii unei familii sau între membrii unui grup de prieteni. De asemenea, iarba e mereu mai verde de partea cealaltă a gardului, deci mereu altul va avea ceva mai frumos sau mai special decât ceea ce avem noi. E în natura omului asta, dar noi ne putem „dresa” sau „disciplina” mintea, deci putem scăpa de dorința de a avea ce are celălalt. 

Trebuie să ne obișnuim cu gândul fiindcă asta nu se va schimba niciodată, dar măcar putem încerca să nu ne mai omorâm între noi. Nu-mi place să văd criminali psihologici în clasele 5-8, când nici nu-și pot număra degetele de la mâna stângă, mai ales că omoară în neștiință și o fac și prost. 

Într-un sfârșit, eu doar am vrut să spun că societatea e infectă și totul pornește de la rădăcini. Dați vina pe părinți, dar nu e vina lor, e vina bunicilor-bunicilor voștri. Evident, au intervenit mai mulți factori, dar asta este viața. E adevărat că părinții ne vor numai binele, dar copii, mai ieșit de sub aripa protectoare a lui mămica și dați cu nasul de greu fiindcă numai așa învățați. Înveți să respecți când tu ai vrut respect dar nu l-ai primit, înveți să nu hărțuiești când tu ai fost hărțuit și știi durerea prin care ai trecut. Oamenii învață cel mai bine din experiențe, deci ieșiți din casă și încercați să supraviețuiți în junglă, căci mami și tati mor, iar voi rămâneți singuri. Dacă nu sunteți în stare de asta, MĂCAR CITIȚI! Învățați din experiențele altora dacă pe ale voastre nu sunteți în stare să le formați.

Cu drag, Norax.

Vrei nu vrei, lucrurile se întâmplă

Știți cum se spune, niciodată să nu spui niciodată...

Spre bucuria unora, sau nemulțumirea altora, viața e presărată cu evenimente neașteptate. Vrei nu vrei, la tot pasul dai peste situații ce-ți schimbă planurile cu 180 de grade în nici cinci secunde. Câteodată e benefic, dacă putem să o spunem așa, dar uneori aceste schimbări... Omoară. Desigur, există două feluri de moarte: cea fizică, de care toată lumea se teme și cea psihică, unde te afunzi într-un vid plin de sentimente negative ce-ți savurează sufletul cu o poftă sadonică. Revenind, viața e cu adevărat un carusel plin de urcușuri și coborâșuri unde cel mai puternic rezistă și restul... își varsă mațele de la primele obstacole. O putem numi „selecție naturală” sau „legea junglei”, dar eu mă întreb unde sunt mințile Naturii când lasă anumite - cred că dacă le numesc animale insult toate rasele pământului - specimene eșuate să trăiască. 

Ca să nu mă mai abat de la subiect ca o muscă beată, mai bine mă înfig în esență puțin mai tare. 

Nu cred că cineva dintre noi alege locul unde se naște sau familia în care se naște. Nu alegem nici numele, nici felul în care arătăm, dar desigur, putem să influențăm totul după bunul plac, chiar și linia genetică, în caz de cineva vrea să fie reptilă-umanoidă. Nu este nici pe departe vorba de soartă, voia lui Dumnezeu, sau orice altceva, este doar ce este: un eveniment. Nu îți pică o vază în cap pentru că „așa a vrut Dumnezeu”, iar acesta stă pe norișorul lui pufos și se prăpădește de râs fiindcă tu ești în comă la spital. Vaza aceea ți-a picat în cap fiindcă, din păcate pentru tine și din fericire pentru oricine altcineva, erai în locul nepotrivit într-un moment complet neprielnic. Dacă nu te-ai fi trezit, să zicem, la 10:45, ca să mergi pe acea stradă la 12:00, un alt nenorocos se trezea cu căpățâna puțin spartă. Așadar, ceea ce încerc eu să evidențiez este că nu soarta, destinul, voia lui Dumnezeu se implică în pățaniile noastre. Poate să fie Karma, chiar poate să fie Karma, dar cel mai mult are importanță ceea ce TU faci. Dacă mergi în tricou și lenjerie intimă prin zăpadă, după ce ai făcut baie, nu soarta îți dă o pleomonie de toată frumusețea, ci este un eveniment inevitabil. De asemenea, activitatea celorlalți oameni te afectează în mod direct. De ce? Fiindcă suntem niște ființe sociale și trăim în pace și liniște cu alte viețuitoare ca noi sau mai inferioare. Cel puțin așa ar trebui să fie. Teoria mereu e diferită de practică, nu că ne-ar învăța asta la școală, dar o mai învățăm și pe pielea noastră.

Știu că am repetat câteva lucruri fundamentale, dar chiar am simțit nevoia să lămuresc anumite personaje cu un singur neuron, incapabile să gândească singure, că ce-ți faci cu mâna ta e sfânt și că destinul este doar o scuză a celor slabi, iar faptul că anumite creaturi credincioase consideră că „Dumnezeul” lor își consumă energia ca să le taie lor curentul sau să le pună piedică pentru a-și rupe mâna, m-a enervat din totdeauna. 

Societatea de azi e plină de scuze penibile de genul. Nimeni nu face nimic și dă cu vina în stânga și în dreapta. Păi dragilor, e vina voastră, nu e vina nici unei puteri supranaturale că idioțenia sau ignoranța proprie vă aduc necazuri. Acum la întrebarea „E vina mea că m-am născut așa?”, vreau să lămuresc ceva: nu alegi cum te naști sau cine te naști. Da, e greu, e aproape imposibil să te schimbi dacă ești într-un anume fel, moral vorbind, dar în rest poți să influențezi totul.

Cu drag, Norax.