12 Cărți pe care dorești să le citești în 2016

- Bună dragii mei, Norax aici...

- Iar aici Leah, bună tuturor.

- Astăzi ne distrăm împreună, fiindcă eu cu Leah vrem să participăm la un concurs și fiindcă blogul este al amândurora, mi-am zis că e mai corect să lucrăm oarecum împreună aici.

- Hei, Norax, nu crezi că vorbești cam mult? Ce e? Nu te holba așa la mine, e clar că vrei să îmi furi lumina reflectoarelor. 

- Nu, Leah, doar că mă gândeam că vei spune tu despre concurs, deci eu lămuresc doar prima parte.

- Aha, deci gândești și pentru mine. Ce maniacă de control ești... 

- Bine, gata, tac. Descurcă-te singură.

- Stai-stai-stai-staaai! Scuze, glumeam, fac și eu atmosferă, nu mai fi așa supărăcioasă. Nu... Nu fața aia... Ochii ăia... Mi-am cerut scuze, nu mă mai chinui!

- Mu-ha-ha-ha, che-che!

- Vezi, dacă râzi de suferința celorlați, tușești. Mă răzbună karma. Acum să revenim. Acest concurs e organizat de literaturapetocuri.ro pentru bloggeri și are ca premiu niște bani din care ne putem cumpăra cărți... Ce-și poate dori cineva mai mult decât cărți?

- Faimă, avere, mâncare, haine, cine știe?

- Zice obsedata de cărți care și-a cheltuit toți banii și timpul pe cărți fantasy și since fiction.

- Acum mă pârăști, ă? Lasă că măcar eu nu-mi petrec timpul căutând de nebună concursuri unde se câștigă cărți.

- Taci! Iar o luăm pe lângă subiect! Deci, pentru a participa la concurs, pe lângă alte lucruri, trebuie să menționăm câteva cărți pe care am vrea să le citim în anul 2016, sau vise, scopuri, și așa mai departe. Cum eu am explicat, mă simt datoare să te întreb pe tine prima, Norax, despre ce îți dorești să faci anul acesta și ce cărți ai în plan.

- Am de ales acum? Trebuie să răspund, dacă m-ai târât până aici. Nu te mai uita așa la mine, știu că mă iubești. Acum, serios, dacă îți zic lista mea de cărți, mai am nevoie de două bloguri să-ți explic de ce n-am timp să citesc. Aș vrea să termin toate cărțile ce le-am început, fiindcă am obiceiul să citesc câte 10 cărți în paralel, ceea ce-mi dă dureri de cap câteodată... Eh, asta este, lupul își poate schimba blana, dar năravul ba. Vreau să învăț să cânt la chitară - acum reușesc doar să o zdrăngăn - și să reușesc să trec și peste anul acesta școlar fără să rup un scaun de capul vreunui profesor. 

- Ce planuri mărețe. Parcă ești un copil de clasa a treia.

- Taci Leah, nu mă mai amăgii. Acum să spun ce cărți de pe Librex aș vrea să citesc... Păi, în primă fază, aș vrea să citesc Urzeala Tronurilor (https://www.librex.ro/science-fiction/pachet-urzeala-tronurilor-carte.html); am citit prima parte, ce m-a fascinat datorită complexității poveștii și din cauză că a atins câteva puncte sensibile din inima mea (lupii, dragonii, ciorile, dramă, fantasy). Nu prea mă interesează cât e de populară cartea, doar că mă pasionează foarte mult subiectul abordat, iar faptul că este foarte lungă mă atrage și mai mult. Îmi plac cărțile lungi. Încă o carte care m-ar bucura să o citesc este Regina Zăpezilor (https://www.librex.ro/science-fiction/regina-zapezilor.html) fiindcă atât coperta cât și idea în sine mă atrage. Nu îmi place frigul, dar când mă gândesc la o regină a iernii sau a zăpezii, îmi amintesc de una din poveștile lui Hans Christian Andersen, deci la o persoană cu inimă înghețată, inimă care urmează să fie topită de o anumită persoană. Desigur, mă aștept ca povestea să mă poarte prin tărâmuri cu peisaje memorabile și să mă treacă toți fiorii când citesc fiecare pagina. Editura Nemira nu mă dezamăgește niciodată cu cărțile ei. O a treia carte ce-aș dori să o citesc este Magia (https://www.librex.ro/dezvoltare-personala/magia-rhonda-byrne.html) deoarece am o înclinație puternică pentru partea aceasta a lumii și mă pasionează tot ce ține de necunoscut în planul unei realități plictisitoare. A patra carte se numește Chipul Asasinului (https://www.librex.ro/thriller/chipul-asasinului.html). Am ales-o fiindcă îmi place descrierea și pot să spun că sunt o fană înrăită a acestui tip de acțiune cu ușoare tente horror. A cincea carte este A treia fată (https://www.librex.ro/thriller/a-treia-fata.html); e ușor de ghicit de ce am ales-o. Agatha Christie... nu mai e nevoie de nici un cuvânt în plus. Ultima carte este Grotesc (https://www.librex.ro/thriller/grotesc.html), o carte ce m-a atras de la primele 5 cuvinte din descriere. Sunt o persoană cu gusturi bizare, dar consider că poți observa psihologic un om doar când îl pui în situații limită, iar mie mi se pare că paginile acestei opere sunt pline de astfel de lucruri. Desigur, sunt și o mare fană a literaturii ce are legături cu Japonia, dar asta nu m-a influențat ...chiar...ăăă.. Ce ai de gând să spui Leah, de te pufnește râsul?

- E clar că pentru asta ai ales-o! Fiindcă acțiunea se desfășoară în Tokyo!

- Dar ce ești tu, cititoare de gânduri? Ia taci și spune-mi ce cărți vrei tu să citești și ce planuri ai pentru 2016, până nu-și lipesc gura cu scotch și te las legată de scaun aici. 

- Bine-bine, nu fi așa agresivă... Ok, bine... Păi, deci...

-Leah!!!

-Am anumite cărți la care tot visez sa le cumpăr, să le am în librărie, să le simt mirosul ca o obsedată ce sunt, să mă uit la ele de fiecare dată când n-am inspirație să scriu ceva...

-Așa cum se întâmplă acum?

-Da, da! Exact. Și deci, acestea sunt șase la număr, căci atâtea au mai rămas de ales...

-Nu mai spune...

-O să mă prefac că nu am auzit. Prima carte este una a cărui film l-am văzut de curând, „Atlasul Norilor” de David Mitchell (care apropo sună mai bine Cloud Atlas și are o semnificație mai puternică dacă pot să spun asta, și a cărei link este: https://www.librex.ro/literatura-contemporana/atlasul-norilor.html). Unele personaje din film mi-au plăcut nespus și aș vrea neapărat să le aflu povestea mai pe larg. Următoarea carte este „Alchimistul” de Paulo Coelho (https://www.librex.ro/literatura-contemporana/alchimistul-paulo-coelho.html), căci mereu am vrut să citesc o carte de acest autor, iar „Alchimistul” pare a fi cea mai potrivită. Tot din categoria mereu-am-vrut-să-citesc-ceva-scris-de-acest-autor este și Stephen King, de unde am ales cartea „Misery” (și, acum, că tot suntem aici, care e faza cu cărțile tipului ăsta? Se citesc singure sau de ce sunt atât de scumpe? Link: https://www.librex.ro/science-fiction/misery.html). Cea de-a patra carte (am învățat să număr) este „Codul bunelor maniere” scris de Aurelia Marinescu (https://www.librex.ro/lifestyle/codul-bunelor-maniere-astazi.html) pentru că, ei bine, nu strică să ai așa ceva în casă (ori doar am eu nevoie șșșt! A, și că tot suntem aici, din nou, cică nu e politicos să citești la masă, chit că ești singur sau nu. Ce cruzime!) A cincea carte de pe lista mea e genul acela de carte pe care ar trebui s-o citești până mori (sau cel puțin așa spun unii), adică „Jurnalul Annei Frank” (https://www.librex.ro/jurnale/jurnalul-annei-frank-12-iunie-1942-1-august-1944.html). Am auzit și critici bune, și critici rele despre cartea asta, dar parcă cel mai bine ar fi să mă lămuresc singură. Ultima carte face parte din seria „cărților proaste, contemporane, scrise pentru bani” după cum ar spune unii, chiar dacă mie îmi place să citesc orice, și anume „Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor ele” (aproape că am dat copy-paste la nume de prea multă lene; link: https://www.librex.ro/dezvoltare-personala/fetele-bune-ajung-in-rai-fetele-rele-ajung-unde-vor.html) scrisă de Ute Ehrhardt (și la ăsta voiam să dau copy-paste). Nu am un motiv exact pentru care îmi doresc această carte, doar... e mișto, ce tot atâta?

-Și deci care e replica ta de final?

-Stai! Ce? Deja terminăm?

-Îhî. M-am plitisit ascultând despre cărțile tale plictisitoare.

-Hahaha, am uitat ce amuzantă ești...

-Glumeam!

-Asta a fost replica mea de final.

-Glumeeeaaam!!!

-Și asta a ta.

-Ești...!

-Glumeam!

Clasicele probleme școlare

Bine v-am găsit dragii mei cititori la o nouă postare filosofică de-a mea.

Totuși astăzi m-am gândit să nu filosofăm și doar să ne luăm de cazuri absolut normale și întâlnite în viața noastră de zi cu zi.

Ce m-a determinat să mă leg de școală? În primul rând iubirea mea extremă pentru această instituție. Nu mă înțelegeți greșit, nu înseamnă că dacă am note rezonabil de mari la materiile ce se predau la școală, o și ador! Chiar o urăsc, împreună cu 99% din profesorii ce predau acolo. Totuși, m-am lovit în viața mea de elevă de foarte multe „probleme” ce au inclus atât elevii cât și cadrele didactice.

Să începem cu începutul:

1. Hărțuirea între colegi:

Când eram mai mică am avut „norocul” să trebuiască să mă transfer la naiba în paște, fix în celălalt capăt al țării, loc în care mi-am petrecut 2 ani chinuitori din viață. Am fost hărțuită nu pentru că eram de altă nație, culoare, religie, sau mai știu eu ce motive clasice, ci doar fiindcă eu veneam din Bucovina și ei erau „olteni” împuțiți. Se luau de felul în care vorbeam, adică de accent; niciodată nu am avut un accent moldovenesc puternic, deoarece nimeni din familia mea nu vorbea așa, deci dacă mai scăpam un „șî” nevinovat, nu cred că însemna că vorbesc altă limbă. Pentru acel „șî” mă strigau colegii DIN ALTE CLASE țărancă, moldoveancă, aproape mi-au spus că miros a cur de vacă, ceea ce nu era adevărat, fiindcă nu atinsesem o biată văcuță niciodată în istoria vieții mele. Totuși eram marginalizată și evitată, devenind subiect de bârfă printre alte clase. Îmi amintesc că în penultima săptămână din clasa a șaptea aveam prima oră desen, iar profesoara lipsea. Am mers cu niște amice în bibliotecă, fiindcă bibliotecara era foarte drăguță. Mi-am lăsat desenele și geanta în clasă. Când m-am întors, desenele mele erau rupte pe bancă și mototolite, iar ghiozdanul răvășit. Nu am zis nimic, nici măcar nu am pus mâna pe ele și am alergat înapoi în bibliotecă unde am pufnit într-un plâns isteric de nu mă putea opri nici dracu în persoană. L-am sunat pe tata și i-am zis că eu la școala asta nu mai merg. A doua zi a verificat dacă am note la toate materiile și m-a luat cu el la servici, nu m-a mai lăsat la școala aia. Cam așa am petrecut eu doi ani de zile, doar că mereu mi-am prețuit desenele, iar pângărirea lor a fost picătura ce-a umplut paharul (mai aveam și probleme cu părinții, care, poate, am să le înșir într-o zi aici).

2. Profesorii care prind ciudă pe tine:

Tot când eram mică, la aceiași școală blestemată, am dat de un profesor de engleză ce, spre „fericirea” mea, m-a prins copiind. Nu îmi stătea în caracter să copiez, dar mă holbam la testul ală ca la mașini lovite, fiindcă, pe lângă că nu înțelegeam scrisul de laba gâștei al profesorului, nici nu știam ce să scriu, fiindcă învățasem mecanic tot din caiet, dar nu și cum se fac exercițiile. Am deschis cartea - colega mea copia, colegii din față și cei din spate copiau; am zis „de ce nu?” - și în momentul doi a venit la mine și mi-a pus unu pe foaie. Am zis că atunci mă dau cu capul de-un perete și mor. Înainte de asta mă ascultase; învățasem dumnezeiește 30 de pagini de caiet, cuvânt cu cuvânt - tot ce înseamnă gramatică ( chiar și exemplele ce le dăduse), vocabular, exerciții, teorie - și i-am răspuns la o întrebare ( unde trebuia să recit din caiet exemplul) „I shall...” și el mă întreabă „De care șal?” Datorită ironiei lui am uitat automat tot. Mi-a pus nota cinci după ce mă chinuisem 2 săptămâni să învăț câcaturile alea. Apoi colegii mei „Uite ce mult ai învățat, ai luat 5.” ca să pună și puțină sare pe rană. Deci, cam rămâneam corigentă. I-a zis tata că-l calcă cu mașina că-i un idiot ( râset malefic), dar n-a fost să fie. După incidentele respective, nu m-a scos din 5, chiar dacă învățam de zece. Câteva zile am plâns pentru nota aia, fiindcă eram mică și mă consumam toată când aveam pățanii de genu. Acum știu să mă bag pe sub pielea profesorilor și nu mai am treabă cu cei ce prind ciudă. Ideea e că o dată ce te-a băgat în zona neagră, un profesor nu mai e corect la note. Mai e și chestia cu meditațiile care este într-o mare măsura adevărată: respectivul cadru didactic de engleză făcea meditații unuia din clasă. I-a pus câteva întrebări la individ ( la care majoritatea răspunsurilor le-a dat greșite) și i-a pus opt. Mind fuck. Cât am urât engleza, sănătoasă să fie profesoara mea din liceu pentru că mi-a redat iubirea pentru limba aceasta, că de nu eram varză. Sper ca copilașul ei să fie sănătos și frumos, fiindcă a intrat în concediu maternal.

3. Testele de rahat:

Toți profesorii au momente când ne dau cele mai de rahat teste din istoria-istoriei. Tipul ăla de teste tâmpit de ușoare, dar plin de cerințe ce le citești de 1000 de ori într-o oră și nu le înțelegi deloc, apoi te dai cu capul de bancă când afli cât de ușoare au fost de fapt și cât de mare putea să fie nota dacă cerințele ar fi fost mai pe limba română. Așa pățesc eu la cerințele de la psihologie. Erau exerciții grilă. Am citit de 12 ori aceiași întrebare, apoi răspunsurile, iar în mintea mea „Care e diferența dintre a) și b), pentru numele sfintei furculițe!”Nu știam dacă să râd sau să plâng, dar plâng când vine nota. Glumesc, nu am să plâng, dar am să am capul făcut calendar de către părinți. Să vedeți la teză ce s-a speriat colega mea de bancă. La un moment dat am lăsat stiloul jos și mi-am zis că-mi bag picioarele în el eseu, fiindcă nu știam ce să scriu. M-am pus picior peste picior și m-am holbat la cerință, până ce au început să se învârtă niște rotițe. Tot 4 iau...(de fapt am luat 7 și până la urmă nu mi-a punctat eseul; mi-a zis mama că mă ia de codițe - aveam părul împletit în două codițe -  și mă târăște toată curtea pentru nota aia. Sincer, am înțeles-o, fiindcă am avut doar 9 și 10 în teze, iar acum poc, 7)

4. Ascultările orale:

Acele momente în care te scoate în fața clasei pentru a te face de tot rahatul fiindcă te emoționezi de-ți tremură și măduva oaselor în tine, uiți toată materia, nu auzi întrebarea profesorului nici dacă-ți țipă în urechi și așa mai departe. Eu la ora de geografie, după 3 săptămâni de tocit capitalele, mă scoate la hartă. Uit tot, îmi tremură arătătorul în mână, nu aud profesorul, nici nu puteam vorbi prea tare din cauza unor probleme medicale. La un moment dat zice „Gruzia”, la care eu înțeleg „Rusia” și spun capitala „Moscova”, apoi arăt pe hartă. El râde de mine vreo 2 minute și după aia spune „Tbilisi e capitala”. Eu mă fac verde la față. Tbilisi este capitala Georgiei, eu așa știam, pe hartă așa scria, știam și unde se află, dar profesorul a vrut musai să-mi zică mie „Gruzia” în loc de „Georgia” ca să poată să-mi pună 9 și nu 10. Am să țin minte chestia asta toată viața, de ciudă. Îmi pare rău că eram prea emoționată să ma cert cu profesorul, să-l întreb de unde să știu eu ceva ce nu scrie pe hartă.

5. „Conspectați lecția”

E adorabil când profesorii spun asta, fiindcă înseamnă că poți să faci ce vrei în ora aia, atât timp cât e liniște și nu atragi atenția. Cel mai amuzant e când își și dă test din lecția pe care tu se presupune că trebuia să o conspectezi... Ideea e că nu mi se pare corect să ne pună să extragem ideile esențiale dintr-un text, fiindcă asta e interpretabil. Mai bine înveți toată lecția din carte pe de rost decât să încerci să scrii pe caiet ceva ce e posibil să fie neimportant și să sari peste ideile pe care pune bază profesorul.

6. „Nu aveți voie cu telefonul în timpul orei”

Ni se spune și peste două minute îi sună la profesor telefonul și e nevoit să răspundă,  că de, faptul că fisa nu-și găsește chiloții noi cumpărați e mai important decât orice problemă am avea noi. Plus că ei mai stau pe facebook când dăm noi teste, sau când facem „muncă independentă”, dar dacă ne prinde pe noi cu telefoanele, am belit-o și am zis pa-pa telefon 2 săptămâni, că mie cam atât îmi ia să îmi conving părinții prin implorări și scrisori întregi în care promit să fiu cuminte și să am note mari, ca să-mi iau înapoi câcăcelul ăla de telefonaș...

7. Colegii ce n-au nici un stres:

Ei chiulesc, au note mici, sunt proști de dau în gropi ( n-am din ăștia prin clasă, slavă bunei furculițe), se înjură cu profesorii, dar părinții lor încă îi cred îngerași și le iau cele mai noi și scumpe chestii, iar eu, cuminte, cu note mari, nu răspund urât la profesori, nu fac absențe, nici nu cer nimic la părinți decât ceea ce-mi dau deja, dar mă iau în șuturi pentru fiecare opt, iar când iau nouă îmi spun „Nu se putea 10?”

8. Profesorii „jmecheri”:

Sunt genul ăla de profesori care râd de tine și te fac de cacao în fața clasei într-un mod subtil. Pe mine m-a făcut nebună profesorul de geografie. Eu am geamul orientat în așa fel încât, iarna, pe la 22-23, luna e fix bot în bot cu mine și o văd perfect. Păi eu am văzut că era lună plină, profesorul meu a văzut primul pătrar. Și așa am ajuns brusc nebună...

9. Temele pentru acasă:

Cum oare se nimerește ca atunci când ai 5 teste, 4 teze și 10 ascultări să mai se trezească profesorii să-ți dea 4 referate, 2 proiecte, o lucrare de grup, apoi să se mai suprapună și vreo două activități extrașcolare. Nu glumesc, eu așa am pățit. Prima oră română, ne-a adus tezele, a doua oră teză la psihologie, a treia oră test la fizică, a patra și a cincea oră dezbatere la care am jurizat în fața unui colectiv de 20 de profesoare de română. Sunt momente când ai zeci de lucruri de făcut într-o săptămână și momente când nu ai nimic de făcut.

10. Pauzele:

Toți știm că pauzele sunt prea scurte ca să faci... orice, mai ales dacă profesorul începe lecția cu 5 minute înainte să se sune și continuă să predea și în timpul pauzei, muuult și bine, de ești gata să-i zici „ia mai du-te tu odată de aici că ne omori psihic”.

În pauze se întâmplă sute de lucruri amuzante sau tragice. Se bat băieții, se sparg lucruri, aluneci în fața crush-ului pe hol, dai cu capul de bancă când iei ceva căzut ( momentul ală în care e liniște absolută în clasă și tu începi să sughiți „hâc-hâc” ca o broască cu bronșită și își belesc toți ochii la tine de parcă ai fi placat cu aur), cineva își sparge capul, alții mânâncă, alții bârfesc. Câte și mai câte. Ar fi păcat să le pierzi pe toate fiindcă pentru tine se desfășoară campionatul mondial de scris teme...

11. Ora de sport în liceu:

Să fim serioși, ce liceancă mai are treabă cu ora de sport? Machiate, cu tocuri și fuste scurte, domnișoarele de liceu nu mai au treabă cu ora de sport. Oricum, din proprie experiență, dacă ai prima oră sportul și mai vine și profesorul pe la jumătatea orei, nu faci nimic la educație fizică, dar el tot trebuie să se plângă restul celor 25 de minute de faptul că nu venim în echipament și că ne va pune 3. Profesorul meu, cum am marți dimineață sport, dacă mă vede fără echipament și mai am și haina pe mine, mă trimite să-i cumpăr țigări. Data trecută am numărat absențele din catalog la ora lui, fiindcă doamnei mele diriginte îi este prea lene să centralizeze absențele. Că tot vorbind, încă am de făcut niște tabele.

12. Pârâcioșii:

Eu sunt o pârâcioasă, în sensul că nu suport când colegii mei lipsesc de la ora de limba română. Sunt aproape coringenți, dau bac-ul la română ( menționez că bac-ul de la științe sociale nu e chiar ușor la română), dar ei tot lipsesc fiindcă profesoara uită să pună absențe. Dacă ar avea notele mele, să se ducă învârtindu-se, dar așa... Aici o fac pentru binele lor, fiindcă nu e prea constructiv să stai la pub, dar mai sunt și acele persoane ce imediat aruncă vina în stânga și în dreapta dacă asta le salvează pielea. De câte ori n-am făcut eu pe avocatul clasei? Îmi amintesc că anul trecut, înainte de crăciun, hotărâsem cu clasa să nu cumpărăm brad și să cheltuim banii (apropo, trebuia să cerșesc 3 pauze câte un leu de la fiecare pentru un top de hârtie) pe niște decorațiuni. Vine mama „șefului” clasei și se ia de mine că n-am vrut eu să cumpăr nesuferitul ăla de copăcel, și mă face de cacao în fața clasei, dar nu mă apără nimeni. De atunci i-am lăsat să se descurce dracu singuri.

Am încheiat asta aici, fiindcă deja este un articol lung. Știu că mai sunt multe probleme la școală, fie ele amuzante sau nu, dar poate am sa le mai reiau altă dată.

Cu drag, Norax.

Religia

Religia - credința în nimic, afacere profitabilă a celor sus puși, sau consolare a conștiinței omenești?

Vă salut din ultimele zile de vacanță,, vă rog, să ținem un scurt moment de reculegere pentru persoanele care încă nu și-au început temele ( veniți la înmormântarea mea? ). După câte observați, am ales pentru astăzi un subiect mai delicat care este destul de dezbătut de aproape toți oamenii, dar am simțit nevoia să explic și eu, în funcție de informațiile și învățăturile ce le am, care-i treaba cu tot ce stă sub cuvântul „religie”.

Voi lua pe rând fiecare aspect al acesteia, legându-mă de culte și raportându-mă la situații contemporane sau din trecut.

Păi, să începem cu începutul. O religie este bazată pe credința în existența unei ființe net superioare, creatoare, ce este caracterizată prin perfecțiune și înțelepciune, bunătate, milostenie, iubire față de creațiile sale. De asemenea, o religie sau un cult are la baza o „biblie”, sau mai bine zis, un document scris ce atestă existența zeului respectiv și împărtășește învățăturile și cuvintele sale. Așa definesc eu noțiunea de cult religios. 

Oamenii ce sunt „botezați” într-un astfel de cult, sunt considerați „credincioși” de către membrii cultului respectiv, și „eretici” de către cei din grupuri adverse (chiar dacă unii venerează același zeu). Această rânduială este eternă, datând de la inventarea primelor religii care erau politeiste ( religii ca cea a egiptenilor, babilionenilor, a grecilor și romanilor etc.) Deci, încă de la primii pași ai omului în acest subiect, cine nu credea în ceea ce el credea, îi era dușman. Fiecare cult are propriile învățături, ce se contrazic sau nu cu celelalte. Desigur, sunt culte monoteiste ( creștinismul, islamismul) și politeiste ( budismul, satanismul spiritual și teist, hinduism). Ironic este că, așa cum în budism există zei mici, zei importanți și zeul suprem, așa și în creștinism exista sfinți mici, sfinți importanți, îngeri și sfânta treime, dar totuși suntem martori la ideologia că budismul este politeist și creștinismul monoteist ( de unde până unde, doar cei ce au făcut Biblia știu). 

Acum să explic primul punct de plecare din titlul scris cu roșu de mai sus. Este sau nu religia credința în nimic? După părerea unor oameni de știință și a ateilor, cam asta este; dovada că unii oameni sunt mai rău decât oile. Să intervină și părerea mea: atât timp cât credința nu este dusă la fanatism, ideea de a crede în ceva suprem, nu este prea rea, având în vedere că în domeniul științific încă se bat teorii ale apariției noastre; e mai ușor de explicat că ne-a creat cineva, decât că am evoluat. Când știința a să-mi spună sigur ceva, se gândește un creștin, atunci am să o cred. Totuși, nu sunt de acord cu: sute de biserici, milioane de moaște, pelerinaje cotate cu zeci de răniți și internați în spital, bani alocați bisericilor din fondul statului, taxe pentru înmormântări, nunți, botezuri și multe altele, dar intrăm deja în partea a doua a articolului. Credința e credința, nu trebuie să o materializăm. Un creștin poate să se roage și acasă, în fața unei icoane, fără să trebuiască să dea sute de mii de lei pe niște câcaturi nefolositoare ca bisericile. Înafară de spiritul arhitectural al acestor construcții, ele sunt pe departe nefolositoare și o cheltuială absolut inutilă de bani. 

Da, religiile din ziua de azi sunt mai mult niște afaceri bănoase, dar mă refer mai mult la creștinism, fiindcă nu am auzit ca călugării budiști să poarte cruci de aur masiv la gât sau să-și miște dosul prin orașe cu BMW-uri cu prețuri piperate. Religiile monoteiste sunt mai radicale, nu cele politeiste. Oricum, numai când aud că se mai ridică o biserică de nu știu câți metrii pătrați nu știu unde, dar orașul respectiv nu are un spital cu aparatură performantă, îmi și vine să le dau cu crucile de cap! NU LA BISERICĂ ÎȚI DUCI COPILUL BOLNAV, mâncate-ar viermii de credincioasă! NU DUMNEZEU TE OPEREAZĂ! Un om cu zeci de ani de experiență, ce-și freacă nervii și ochii cu intestinele tale pline de băuturică și mâncărică nesănătoasă, ăla te salvează, după ore în șir la operații. Dă-i banii lui, ca și el e om, nu unei instituții care se scaldă în prostia ta. Dă banii la un bătrân schilod, la un bătrân ce nu poate să ducă o cană de apă la gură după ce a muncit ca un animal în tinerețe, ca să-și crească copiii! Am zis-o și am să o mai zic, dacă te rogi acasă sau la biserică, tot una e. Dacă ți se citește evanghelia sau o citești tu, tot una e. Credința vine din inimă, nu din pereții pictați ai bisericii. Nu avem nevoie de biserici, ci de școli, spitale, ajutoare sociale. Băi, să îmi crape mie inimioara în piept dacă am văzut ( înafară de câteva cazuri restrânse cu preoți ce au grijă de copii fără casă, din banii lor) ca o singură dată, biserica ortodoxă din România să adune bani și să îi folosească în scop umanitar. Nu am văzut măicuțele noastre, să-și ridice poalele robei și să-și suflice mânecile de la haine, ca să facă o oală de fasole în mijlocul iernii, pentru a împărții la cei săraci. La catolici se întâmpla asta copilași. Dacă se dă zahar, faină și ulei, o face statul, când își mai amintește, în nici un caz biserica. Mai sunt capete „sfinte” care o fac din proprie inițiativă, dar golindu-și propriul buzunar, și n-arată ca o minge de carne ce-a mâncat și cotețul porcului.

Al treilea punct este cel cu consolarea. Prin consolare m-am referit la autosugestia credincioșilor că undeva acolo sus există o ființă ce-i iubește necondiționat și nu le dorește decât binele. E un fel de ajutor propriu de a trece peste probleme, zicându-ți că „Dumnezeu este alături de mine, el nu mă părăsește la greu”. Prin autosugestie, în ciuda existenței sau inexistenței acestei forțe supreme, persoana respectivă reușește să treacă peste problemele ce i se ivesc în cale, deoarece se simte încurajat de acele gânduri. Este ceva ce ajută oamenii mai slabi de înger să treacă prin viață. Cum noi oamenii trăim mai mult după legea junglei, cei slabi sunt călcați în picioare, dar se mai ridică datorită acestui sprijin, dacă nu există altul.

Cum am terminat cu principalele puncte, vreau să mai zic ceva. Există pe facebook o pagină a unor atei ce ironizează foarte mult credința creștină. Sincer, nici eu nu mă dau în vânt după ea, fiindcă am fost și satanistă, îmi place și budismul și cam urăsc anumite învățături creștine, dar nu cred că ironia îi face pe acei atei să pară mai interesanți. Să nu se uite că unii preoți sunt erudiți; și în trecut, mai mereu, preoții erau cei ce știau să scrie, să citească, cei ce povesteau despre fapte eroice din istorie. Dacă există anumite creaturi jegoase care au ajuns preoți, nu e mare lucru, până la urmă noi avem în parlament mai mulți analfabeți decât sunt cotați pe întreaga țară, de ce ar fi ceva atât de deranjant să existe genul asta de oameni și printre preoți? Există anumiți oameni de genul care sunt foarte open minded și chiar îți face plăcere să vorbești cu ei. Mai mereu toți oamenii sunt ștampilați în funcție de greșelile altora, iar prejudecata chiar nu prezintă o minoritate printre problemele noastre sociale, cum am mai spus. Deci, făcându-i pe preoți idioți, nu prea e corect.

De asemenea, aceiași atei spun că religia este cea ce închide ochii, iar luptătorii împotriva acesteia sunt educația și progresul. Păi, aici sunt de acord, dar am și de obiectat. Nu religia ne vrea proști, fiindcă de exemplu satanismul te încurajează să-ți cauți răspunsuri singur, să cauți dincolo de aparențe, ci cei ce sunt peste religie vor ca noi să fim niște găini spălate pe creier. Mai marii omenirii nu au nevoie de genii, ci de idioți care să lucreze sub bocancul lor. Asta e societatea, doar împotrivindu-te matricii poți să schimbi ceva: renunțați la a fi ca restul, pentru a nu fi dat la o parte. E adevărat însă că biserica creștină a cam făcut tot ce putea (inchiziția) să oprească progresul științific, și nici azi nu prea stă bine din punctul ăsta de vedere.

„Însemul” ateilor

Uitați în ce am început eu să cred: noi oamenii suntem ceva cu adevărat complex; nu trebuie să venerăm pe nimeni, fiindcă noi suntem suficient de puternici ca să trecem peste probleme fără ajutor divin. Mintea noastră este ceva încă nedescoperit, ceva ce, la genii, funcționează doar într-o proporție de 14-15%! Noi suntem zeii în discuția asta. Dar nu ma consider cine știe ce zeiță, nu credeți asta. Nu mă consider superioară nimănui. Vreau să zic că avem capacități mai mari decât putem crede, deci evoluați-vă mintea!

Apoi, mai consider că noi suntem uniți cu natura (chiar dacă momentan o omorâm bine de tot, biata de ea). Noi suntem una cu natura, avem conexiuni între noi ca oameni, avem relații cu animalele, plantele. Nu vă omorâți pe sine, salvați inocenta natură. Câte minuni n-a creat aceasta? Nu merită ceea ce îi facem. 

Putem să creștem perfecți din punct de vedere moral și în lipsa unei educații religioase stricte. Fiți oameni prima dată, apoi puteți să fiți credincioși. Avem conștiință, iar ea se formează în funcție de ceea ce vedem în jurul nostru. Atât timp cât mama și tata sunt oameni buni, copilul nu va fi denaturat. 

Mă bucur că am scris și despre asta, chiar mi-am dorit să spun câte ceva din perspectiva mea. Formați-vă propria părere despre lume și tratați-o ca atare. Eu nu impun aici nimic, ceea ce zic eu nu e bătut în cuie. Alegeți ce vi se pare O.K. și treceți mai departe. 

Cu multă dragoste, 

Norax.

#3 recenzie: „Frumoasele adormite” de Yasunari Kawabata

Cartea asta este un fel de roman liric, iar acesta este modul în care aș caracteriza eu această carte.

Descriere: Nu exista vraja mai puternica decât cea a unei tinere cufundate în somn adânc. De aceea a fost creat un neobișnuit loc al plăcerii: casa frumoaselor adormite. Alături de fete nu stau eroi care așteaptă dragostea, ci bărbați obișnuiți care așteaptă somnul sau moartea. Frumoasa adormita pare aceeași din poveștile copilăriei, doar ca bărbatul care ajunge lângă ea și-a trăit deja viata, pentru el timpul nu a stat pe loc. Aflat in pragul bătrâneții, Eguchi petrece aici cinci dintre cele mai ciudate nopți ale vieții lui. În fiecare dintre ele mai descoperă ceva: despre femeie și despre el însuși. Și despre viața care trece ca un vis. Observația criticului: Miza acestei carți dense, grea ca un parfum care stăruie îndelung în amintire, este cuprinsa în jocul subtil dintre patru cuvinte: viata, vis, moarte, somn.
Să fiu sinceră, japonezii mi-au dat o părere foarte bună despre ei cu privire la sex. Adevărul este că am citit doar trei cărți scrise de japonezi și toate aveau în ele sexul sau tema sexului, dar toate mi-au dat o părere foarte bună despre felul cum japonezii tratează sexul: foarte poetic, în opinia mea. Indiferent că doar discută despre el, ca în acest scurt roman, sau că îl prezintă în scene ample, ei o fac în moduri foarte diferite, cu care, eu cel puțin, nu sunt obișnuită, dar îmi place. Scenele lor nu au tendința de a excita cititorul, ci de a-l face să simtă cu totul altceva (aici, evident, depinde de fiecare). Deoarece, de exemplu, în Frumoasele adormite, sexul este comparat cu moartea, așa că sexul aici îmi dădea niște sentimente de melancolie, mai ales pentru că este vorba de un bătrân. (aici ar trebui să fac o glumă despre sexul la japonezi, dar mă abțin deoarece nici noi nu suntem mai breji haha)
Ca să fiu sinceră (din nou), nu cred că am înțeles, în totalitate cel puțin, ce avea de transmis acest roman. A fost frumos, trist, și fericit de asemenea. A fost multe lucruri în cele puține pagini pe care le are, iar metaforele au fost unele din cele mai frumoase, iar femeia a fost tratată în moduri diferite și interesante. Dar sfârșitul... nu a fost sfârșit. Ori poate că pur și simplu el era clar, dar nu mi-am dat eu seama pentru că probabil oricum nu era pentru mine romanul (fată rea ce sunt eu), ori autorul a vrut să lase necunoscutul să domine chiar mai mult decât domina deja. 
De asemenea, probabil că traducere a dăunat foarte mult conținutului (nu zic că nu ar fi făcută bine, dar uneori pur și simplu se pierde ideea și frumusețea scrierii originale) deoarece nu am prins în toate momentele adevărata intensitate a operei.

Yasunari Kawabata

Bile albe: figurile de stil, stilul calm, simplu și la obiect de a scrie al autorului. ideea, misterul.
Bile negre: scurtimea, finalul.

M-am gândit ca de acum să dau și note la cărțile care le citesc, de la 1 la 10. Deeeci...
Notă: 8/10.

Cu drag,

Leah. 

Vânătoarea de suflete: Prolog

Prolog

        -  Am să vă spun acum o poveste veche, ce tatăl tatălui bunicului meu i-a spus-o tatălui meu, bodogănii pe un ton jos, încărcat de mister, un moș de peste 70 de ani, a cărui barbă ajungea până în podeaua hanului. Acum mult timp, când lumea mai era încă împărțită în două, pământul blestemat al demonilor și cel a oamenilor, a existat o prințesă demon cu o putere nemărginită, ce conducea cu o mână de fier toate monstruozitățile pământului, menținând pacea dintre cele două rase. Se zice că tatăl ei, regele, bolnav și bătrân, hotărăște să-i caute un consort printre cei din nobilimea demonilor, pentru a fi sigur că înainte să moară își lasă fiica pe mâini bune. Totuși, prințesa, contrariată de dorința egoistă a regelui de-ai alege el bărbatul cu care va trebui să-și trăiască restul zilelor, îl refuză și se împotrivește cu toată voința ei.

   Atunci când tatăl ei, printre gemetele de durere provocate de boala ce-l măcina, îi spune cu ochii înlăcrimați că-i dorește doar binele și nu vrea să o supere cu hotărârile ce le ea, inima ei se înmoaie din dragoste pentru părintele ei, acceptându-i ultima sa dorință. Nu peste mult timp regele îi găsește prințesei un pretendent din cea mai nobila familie, fiind sigur că acesta îi va proteja fiica cu prețul vieții sale. Ea a acceptat fără să cârâie, din cauza că era fidelă sentimentelor de respect pe care le avea pentru rege.

   Căsătoria avu loc înainte de moartea regelui; cei doi, chiar dacă nu se cunoșteau, au devenit o familie. Cu toate acestea, o dată cu decesul regelui, din inima actualei regine lipsea ceva foarte important: adevărata dragoste. Aceasta nu se simțea deloc împlinită lângă soțul ei ce era o fire rece și indiferentă, singurele atingeri fiind cele aleatorii, deoarece erau nevoiți să doarmă în același pat, nu din lipsă de camere, ci din nevoia de a păstra aparențele. Regina era pe atât de bună la inimă pe cât putea fi de crudă, iar apărarea lumii ei și a poporului rămaseră prioritare, chiar dacă în sufletul ei nu mai putea încăpea nimic decât amărăciune.

   Cu toate acestea, într-o zi, când merse să reînnoiască tratatul de pace dintre demoni și oameni, își întâlnii ceea ce noi am spune „sufletul pereche”, acesta fiind chiar regele tuturor oamenilor. Inima le săltă în piept amândurora și au știut că sunt făcuți unul pentru celălalt, dar regina avea deja un soț și nu se cădea ca aceasta să-l înșele. Problema era că cei doi se iubeau nemărginit încă de la prima privire, începând cu timpul să fie chinuiți de distanța ce-i despărțea.

   Cum nici unul nu mai putu suporta durerea, au plecat unul în căutarea celuilalt, iar când s-au întâlnit iubirea lor a dat naștere… unui copil. Regina rămase însărcinată; nu știa cum să fie, fericită sau speriată, dar își pipăia stomacul plină de emoție, gândindu-se deja la copil. Gestul ei necugetat ar putea porni un război, însă umplerea golului din sufletul ei și apariția copilului erau două lucruri ce-i luaseră gândul de la popor. Nimic nu mai conta, doar fericirea ei.

  - Povestea nu se termină nici pe departe aici, continuă moșul când văzu că unii ascultători răsuflaseră ușurați auzind că povestea are un decurs fericit, ceea ce-a urmat este mult mai grav!

Ajunsă înapoi la castel, regina a trebuit să suporte istericalele soțului ei, ce-o insultă și-o înjosi în cele mai oribile moduri, recurgând chiar și la viol. Regina se temuse pentru copilul ei, astfel nu putu să riposteze, simțindu-se atât de neputincioasă și slăbită. Regele ce-l alesese tatăl ei era o persoană oribilă, un demon cu un caracter de cea mai joasă speță. Știa că ar fi trebuit să-l refuze, altfel n-ar mai fi trăit acele clipe de coșmar.

   Lunile au trecut, iar burtica reginei creștea și creștea ca dovadă a faptului că regele o lăsase grea. Aceasta era atât de entuziasmată pentru copil, încât nu observă deloc atitudinea ciudată a soțului ei, ce credea că micul prunc era al lui.

   În ziua în care regina a născut, surpriză mare. Erau doi copii, gemeni, ca două boabe ale aceleași păstăi, doar că unul era demon în totalitate, iar celălalt era doar pe jumătate demon. Regele, când află, înnebuni de furie. Văzând doar roșu în fața ochilor, o omoară pe soția sa ce era slăbită după durerile nașterii și aruncă pruncul pe jumătate om din vârful celui mai înalt turn al castelului, chiar în apele înspumate ale mării sângerii.

   Curând, regele tuturor oamenilor află de moartea sufletului pereche și a pruncului său, aflând astfel și de violul și atrocitățile ce aceasta le suportase, fiecare năutate întunecându-i mintea. Astfel s-a pornit războiul dintre oameni și demoni, luptă ce se continuă și astăzi, după sute de ani de suferință. Porțile ce duc în lumea demonilor au rămas deschise, iar lighioanele periculoase umblă pe pământul nostru și omoară oameni. Tot ce ne mai salvează sunt, ei bine, vânătorii, singurii care pot lupta cu creaturile întunecate.

-          Eu nu te cred! Spuse precipitat un puști din spate, ce se legăna pe scaun ca pe-un scrânciob. Nu are cum să fi început războiul de la atât! Tatăl meu nu a murit pentru capriciile unei regine în călduri!

-         Copile, tatăl tău a iubit-o pe mă-ta? Întrebă un bărbat masiv cu o voce groasă.

-         Da. Mama mereu îmi spune că s-au iubit.

-         Dacă ei nu s-ar fi iubit tu nu ai fi existat. Iubirea e un lucru de oameni mari puștiule, iar războaiele pot începe din motive și mai prostești, explică el.

-          Mie îmi e milă de regină, spuse o femeie. Nu a apucat să-și strângă copiii la piept.

-            -   Dragii mei, viața este crudă, încheie bătrânul. 

După câte vedeți, m-am cam apucat de o poveste.

Ideea este originală, cartea este a mea, deci, poate n-are rost să o spun, îmi asum drepturile de autor.

Poza de mai sus, sau „Coperta” este făcută de Leah, aplauzele și laudele îi trebuie atribuite ei.

Sper că v-a plăcut prologul poveștii mele!