Viața socială

Mi se spune des că n-am viața socială fiindcă stau relativ mult timp în casa, citind sau jucându-mă pe calculator. Este adevărat, evit să ies din casă, dar din mai multe motive, printre care și acela că nu prea sunt invitată prin oraș, nu-mi place să cheltui banii părinților pe așa ceva, sau găsesc mai constructiv să citesc o carte decât să ies la un suc și să bârfesc. Desigur, fiecare cu activitățile lui, dar nu înțeleg de ce atâta prejudecată asupra celor ce nu adoră ieșirile în oraș, cluburile, pub-urile, cafenelele scumpe ș.a.m.d. Ce are dacă citesc? Ce are dacă am note relativ bune la școală? Știu să socializez, știu să vorbesc, mențin o relație bună cu cei din jurul meu - până mi se pune pata și ajung cea mai scârboasă persoană din lume, dar asta se întâmplă doar când mi se termină toată răbdarea -, vorbesc frumos. Am tot atâtea degete ca și restul, tot atâția dinți în gură, chiar dacă eu aleg să fac altceva. Sunt defectă din fabrică, cum s-ar spune, doar din cauza unor mici diferențe.

Ce este viața socială?

Păi, după părerea mea, este acea parte a vieții tale legată de oameni. Interacțiunea ta cu cei din jur, cum îți faci prieteni, cât de des vorbești cu ei, cât de des ieși în locuri publice. Ah, era să uit, desigur, viața ta socială depinde și de numărul de like-uri de pe Facebook. Cum să nu, dacă un băiat n-are 200 de like-uri la poza de profil nu se ridică la standardele mele, chiar dacă e foarte inteligent și drăguț.

Dacă nu ai la portofoliu ieșiri în club în care să te faci stâlp și să te pupi cu toate gardurile în drum spre casă, nu ai viața socială. Dacă nu ieși la sute de mii de petreceri unde, vrei-nu-vrei, bei de dai pe lângă - fiindcă intervine spiritul de turmă și ești tentat să faci ce fac și restul -, nu ești în rând cu lumea. Ca în filmele cu proști, unde o fată din America virgină la 16 ani este un subiect de râs.  Nu înțeleg, sincer, deci explicați-mi. 

De ce mulți copii nu realizează că ei cheltuie banii părinților pe toate națiile de câcaturi și nu dau nimic la schimb? Ce naiba își doresc părinții altceva decât ca progeniturile lor să învețe și să fie fericite? Chit că ai nota cinci la matematică, știu că nu-ți place, dar măcar la română, care e materia ta preferată, să ai numai de zece. Eu așa mi-aș trata copilul. Cunosc persoane ce, ironia sorții, sunt varză la învățătură, chiulesc, nici măcar nu-și dau silința și au zilnic milioanele la ei. Desigur, cunosc și persoane care se chinuie să învețe, chiar dacă mai lipsesc de la ore și au bani, dar învață cât de mult pot ei și se stresează puțin. Le pare rău după notele mici, nu ca ăia ce scuipă profesorul în fața chiar dacă „nu vorbește bine românește”. 

Revenind, mi se spune că sunt tocilară și duc lipsă de viață socială. Măi, eu am multe cunoștințe, în ambele sensuri. Prefer să-mi consolidez cultura generală, sau nu, să zicem că nu citesc neapărat pentru asta, prefer să mă distrez în felul meu, decât să-mi încununez cu lauri viața socială. Desigur, mereu o să fie proleme cu partea de „pile” și „relații”, pe care eu nu am să le prea am fiindcă nu mă chinui să le fac. Pot fi prietenă cu toată lumea și intru ușor pe sub pielea oamenilor, dar de ce să fac asta dacă nu este corect din punctul meu de vedere moral? Accept ideea de prietenie cu beneficii, dar nu-mi asum riscul.

De ce este atât de important să ai o viață socială activă?

Eu sincer nici pe asta n-o înțeleg. Sunt momente în care mă simt singură, dar e mai bine așa decât să fiu înconjurată de prea multe persoane și să mă simt incomod. Mereu mi-au plăcut grupurile mici, deci ce-i greșit la ele? Prieteniile se strâng mai bine în grupuri mici. Mai bine ma fac varză în fața prietenilor ce știu că nu mă vor filma și vor ține amintirea pentru ei, decât să mă posteze pe facebook pentru mă arăta într-o postază rușinoasă. Pur și simplu așa mă simt eu, ce e eronat la asta?

Am luat-o foarte personal de această dată, fiindcă chiar este personală treaba, dar eu doar încerc să îmi explic mie însămi ce eroare comit fiind cine sunt. Ce este de comentat la prestația mea? Mă întreb, ce are dacă machiajul meu constă, foarte rar, doar în tuș și rimel, deci n-am colecții întregi de pudre, fonduri de ten și alte chestii. Ce are că nu mă îmbrac provocator sau indecent, că nu ies din casă prea des sau că prefer o carte în defavoarea unei petreceri sau a unei ieșiri în oraș? 

Sunt om, chiar dacă sunt ciudată. Oricine e om, chiar dacă nu se poartă ca mine. Dacă nu ești ca turma, ea te respinge, ceea ce pentru mulți înseamnă moarte și schimbare, dar pentru mine este doar realitate.

Oameni buni, fiți cum vreți. Obsedați după anime-uri, rockeri, sataniști, timizi, amuzanți, fără sau cu viață socială, dar nu vă luați de alții fiindcă nu sunt ca voi. Nu cer nimănui să fie ca mine, fiindcă nici eu n-aș putea să mă schimb, chiar dacă dau sfaturi. Un „nu mai chiuli că nu e bine”, nu-i zis din răutate de către mine, fiindcă decizia aia nu mă afectează, dar urăsc să mi se răspundă „treaba mea ce fac, ce te bagi tu?” Nu sunt persoana perfectă, dar sunt rea gură. Chiar dacă greșesc, încerc să mă redresez și să fiu mai bună în felul meu. De ce mereu cei care fac ceva rău se bagă mai tare în câcat, chiar dacă li se oferă mâini de ajutor din stânga și dreapta?

Știu că am deraiat mult de la subiect dar da, sunt stresată de mai multe chestii ce se leagă de el. De asemenea, poate să mi se spună că sunt băgăcioasă și că nu-mi văd de treburile mele. Așa e, doar că eu nu fac asta - acum îmi caut scuză, sau ceva de genul -  ca peste două minute să mă duc să bârfesc persoana respectivă, o fac doar fiindcă mi se pare că acea persoană are nevoie de un sfat, iar atunci când și eu aș avea nevoie de unul, mi-aș dori să îl primesc. Nu sunt un bun samaritean, nu sunt foarte empatică, dar uneori simt și eu nevoia să ies din propriul tipar și să întind o mână, iar acela care mi-o prinde poate deveni în curând o persoană ce la rândul ei va ajuta. Pic cu pic se face balta, deci de ce să nu încercăm prin gesturi mici să schimbăm lumea?

Cu dezamăgire interioară, 

Norax