Cartea aceasta mi-a plăcut atât de mult că a ajuns pe locul doi în topul meu de cărți, imediat după „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, care nu știu dacă va fi doborâtă vreodată (că veni vorba, probabil o să scriu un top 10 . Oricual cartilor citite de mine), nu credeam că o carte ce trebuie să o citesc pentru școală mă va impresiona atât de mult.
Inițial, nu voiam să fac recenzii la cărți ce trebuie citite epntru școală, dar nu consider că această carte este una de tipul celor disecate în totalitatea lor, așa că mi-au rămas și mie lucruri de comentat. De asemenea, nici nu mi s-a părut oribilă, încât doar să îmi exprim o părere negativă, pe care așa-zișii oameni culți mi-o vor răstălmăci și-mi vor aduce argumente intligente ale nu știu căror mari critici, pentru că, ei bine, nu gândesc pentru ei, ci alții o fac în locul lor. Probabil că dacă vreun om dinacesta cult a citit până aici ceva, deja s-a simțit. Sry (da, omule cult, am scris prescurtat fmm...).
Gata, am terminat cu oamenii culți (i-am jignit într-un mod atât de neinteligent, cp). Acum chiar am terminat.
Trecând la Maitreyi, urmează SPOILER. După momentul despărțirii celor doi, Maitreyi a mai ieșit din casă. Eliade avea bani și era încă în Calcutta. De ce nu a putut Maitreyi pur și simplu să fugă? În momentele acelea când se plimba prin parcuri și culegea flori pentru Eliade pentru a i le trimite. Nu ar fi fost mai bine ca, în loc să culeagă flori, să-și ia tălpășița și să fugă spre marea ei iubire? Puteau fugi, pur și simplu. De ce a preferat să sufere amândoi în loc să riște? Nu mai era nimic de riscat. Deci de ce? De ce? De ce? O fi drama? Trebuia să fie dramă? Ori pur și simplu acea iubire nu era chiar atât de puternică? În fine, nu știu cine îmi poate spune răspunsul acestei întrebări. Eu stau și mă gândesc logic și nu înțeleg. Am început cu aceasta căci tot aștepta să iasă afară din minte mea. De aceea nici nu au o ordine gândurile mele, ci scriu primele lucruri care îmi trec prin minte, etc.
Următorul lucru care vreau să-l discut (cu mine însămi, haha, nu, nu e amuzant) este... dreptul de artist. Profesoara mea de română a spus că Eliade are tot dreptul să spună, spre exemplu, „cartea Maitreyiei”, dar noi trebuie să folosim doar „cartea lui Maitreyi”. Păi stai puțin, că dacă ei aș scrie o carte astăzi și aș scrie, din proprie inițiativă ceva greșit din punct de vedere ortografic, etc., aș fi luată peste picior. Asta mă supără extrem: de ce el are dreptul ăsta? De ce el este apărat pentru că a greșit, când eu aș fi doar insultată și batjocorită? Probabil răspunsul este clar: trebuie să ajungi respectat întâi, pentru a avea acest drept. Este, oricum, nedrept.
În fine x2.
Maitreyi
Trecând peste aceste două detalii, cartea a fost superbă. Încă este. În fine, ați înțeles voi. Felul în care s-au folosit atâtea figuri de stil pentru imaginea lui Maitreyi și pentru descrierea iubiri, oh, nu știu. Nu mă pricem la asta, nu știu cum să zic, dar dacă citiți cartea, probabil o să înțelegeți la ce mă refer!
Am auzit că există și o variantă scrisă de Maitreyi, care are multe diferențe față de acesta și sunt tare curioasă care variantă este adevărată. Profesoara de română ar spune: „Contează conținutul romanului, nu realitatea.”, dar altfel, fără realitate, ce rost mai are romanul ficțional?
Nu pot să fac o recenzie detaliată a acestei carti, dar aceasta este seria care mi-a deschis calea catre lectura, in clasa a șasea.
M-am hotărât să fac recomandări la fiecare carte citită de mine, dar și filme care mi-au plăcut, pentru a vă introduce nota care le-o ofer. Plus, evident, descriere.
Deci să începem cu prima recomandare.
Descrierea primului volum, „Invocarea”: Chloe Saunders avea o viata relativ normala. Dar acum se pomeneste intr-o situatie cu totul ciudata pentru ca: Brusc, incepe sa vada oameni morti. Este inchisa intr-un sanatoriu pentru adolescenti cu tulburari mintale. Sanatoriul nu este ceea ce pare…
„Numele meu este Chloe Saunders si viata mea nu va mai fi niciodata la fel ca pana acum. Tot ce voiam era sa imi fac prieteni, sa cunosc baieti si sa continui sa fiu o adolescenta obisnuita. Dar nici macar nu mai stiu ce inseamna asta. Totul a inceput in ziua in care am vazut prima mea stafie - si stafia m-a vazut pe mine… Acum, stafiile sunt pretutindeni si nu vor sa ma lase in pace. ...si, ca si cum asta n-ar fi fost de-ajuns, m-am trezit inchisa in Sanatoriul Lyle, «un loc special» pentru adolescentii cu probleme psihice. ...si totusi, sanatoriul nu este ceea ce pare. Sa nu mai spuneti nimanui, dar eu cred ca si cei inchisi aici cu mine sunt mai mult decat se arata la prima vedere. Problema e de partea cui sunt ei? Iar cea care trebuie sa descopere ce secrete periculoase ascunde Sanatoriul Lyle sunt eu… inainte ca tainele - si scheletele - sale sa revina ca sa ma bantuie.“ Având în vedere că volumele următoare nu au rost fără cele precedente, v-am dat doar descrierea primului, iar dacă primul vă place, descrierea următorului nici nu o să mai conteze! Într-adevăr, nu este doar seria care mi-a deschis drumul spre literatură, dar și seria mea preferată de cărți. Cel puțin momentan. Nota mea: 10/10. Într-adevăr, nu este doar seria care mi-a deschis calea spre literatură, dar și seria mea preferată de cărți. Cel puțin momentan.
Bună dragii mei cititori ocazionali, îmi pare bine să mă aflu din nou în postura de a vă scrie despre ceva. Așa cum v-am obișnuit deja, vă voi scrie despre un subiect ce, desigur, ne interesează pe toți, dar nu o arătăm, sau pur și simplu îl ignorăm din diferite motive ipotetice. Nu vreau să vă mai plictisesc cu introduceri, deci voi începe cu ceea ce vreau să vă spun.
În primă instanță, aș vrea să vă vorbesc despre acel mic și scurt „proverb” - dacă îl pot numi așa - ce este scris la titlu. În nenumărate rânduri oameni cu diferite probleme - fie ele pe plan financiar, social, medical - ne-au demonstrat că nu există limite la ceea ce omul poate realiza cu ajutorul voinței sale. În toate filmele motivaționale ni se arată că dacă-ți dorești cu adevărat ceva și muncești pentru a-ți atinge visul, cu siguranță se va întâmpla. Desigur, nimic nu pică din cer fără pic de muncă - nici măcar geniile nu sunt atât de bune în ceea ce fac fără să depună măcar 1% efort, doar că acestea nu sunt nevoite să depună 100% din ce pot face ca să ajungă la performanță. În mare, eu vreau să zic că de fiecare dată când cineva spune „nu pot”, nu trebuie să tragem direct concluzia că nu vrea, ci doar că nu are destulă voință să transforme acel „nu pot” într-un „voi încerca”, fiindcă toată lumea știe că „încercarea moarte n-are” și „speranța moare ultima”. Eu personal nu sunt genul de persoană care să se dea peste cap pentru un lucru, chiar dacă-mi place foarte mult... se poate spune că nu pun pasiune în ceea ce fac. Nu judec persoanele ce au o voință slabă, fiindcă și eu mă aflu în aceeași situație și știu prin ce trec, dar există anumiți indivizi din viața mea care mă impresionează prin puterea lor, nu doar prin faptul că dispun de acea dorință de viața de care eu sunt lipsită în totalitate, dar și pentru că poveștile lor sunt pe departe ceva ce te face să emani prin toți porii numai respect. Am dat peste mulți oameni și am văzut și auzit multe cazuri, deci am cam devenit imună la dramele tuturor, dar cea care urmează să v-o rezum m-a dat peste cap.
Există în școala mea o profesoară ce mi-a inspirat, din primele câteva ore petrecute cu ea, un sentiment de fericire, o stare de bine, prin caracterul și atitudinea ei. Această profesoară predă limba și literatura română - una dintre materiile ce m-a adus la profilul la care sunt acum -, dar nu o face într-un mod sec, ci face pe dracu în patru ca noi să înțelegem. Este o doamnă extraordinar de veselă, plină de energie, ce își dă inima și sufletul pentru elevii la care predă. Doamne, își dă interesul! Este o ființă foarte puternică, fiindcă într-o lume atât de rea, dumneaei a rămas o persoană sinceră, directă, cu un suflet mare și un caracter ce-ți inspiră respect.
Această doamnă profesoară ne-a povestit despre anumite pățanii din viața ei, lucru ce m-a nelămurit, pentru că eu n-aș fi avut curajul să-mi dau toate temerile de respingere la o parte și să le zic unor oameni care nu mă cunosc tot ce m-a făcut cine sunt. Dumneaei are o problemă care o împiedică să meargă normal; desigur, cred că știți că oricine are o problemă medicală este de cele mai multe ori principala țintă a batjocorii, lucru care s-a aplicat și în situație dumneaei. Până aici nu este nimic ce nu s-a mai auzit, dar ideea este că profesoara mea de limba română, în ciuda oricărei probleme care i s-a năzărit în drum, a mers mai departe fără să privească înapoi, lucru ce l-a afirmat chiar ea. Cu sau fără această problemă locomotorie, dumneaei a făcut școală ca orice copil normal, facultate, iar acum este o profesoară excelentă, care-și pune câte o bucățică din inimă în fiecare lecție. Nu se dă în lături de la evenimente, de la activități, nu se plânge niciodată că nu poate face ceva. Voința ei este ceva chiar neîntâlnit. Mă uitam la felul cum povestea anumite momente triste, dar pe fața ei se putea citi doar un zâmbet larg, de parcă ne-ar fi zis ceva glume. Ochii îi sclipeau, în ciuda a tot ce cuvintele ei transmiteau. Pentru prima dată era perfect liniște în clasă, de parcă toți colegii mei își țineau respirația ca să audă mai bine ce li se zice.
Doamna profesoară este o persoană ce se zbate pentru elevii ei. Când descoperă un talent, se interesează atât de mult de acea persoană, arătând că îi pasă de înzestrările copilului și că apreciază toate încercările elevilor de a se afirma. Este deschisă, fiindcă poți discuta orice cu ea. Când am fost la olimpiadă și nu mi s-au dat cele 4 puncte pentru a trece mai departe, dumneaei s-a supărat și s-a ofticat pentru mine, încercând să scoată explicații de la corectori. Tot dumneaei mă încurajează să scriu, să particip la concursuri care să-mi dezvolte talentul și vocația. Pe lângă ceea ce ne predă la școală, mereu vine și ne recomandă filme sau cărți ce le-a găsit interesante, ne ascultă, glumește.
Din povestea ei a reieșit că au fost mulți oameni ce n-au susținut-o în urcușul vieții, ba chiar persoane ce i-au pus piedică. Totuși, nu s-a lăsat, ci a mers înainte cu capul de fiecare dată orientat în față. Cel mai tare mă miră că o persoană ce-a fost tratată urât de anumiți oameni, poate să fie atât de dulce și de drăguță. Oare de ce? Știu din proprie experiență că atunci când un om dă cu nasul de o societate otrăvitoare, se schimbă, dar nu în acest fel. Cu toate acestea, profesoara a rămas un om bun cu suflet nobil. N-a cerut nimic de la nimeni și s-a ridicat cu propriile forțe. Nu s-a plâns, ci a devenit independentă. Cum să nu respecți o astfel de persoană? Mi se pare imposibil.
Știu că poate mai sunt oameni cu povești mult mai impresionante, dar fiindcă această profesoară mă face să o iubesc și să o respect, n-am putut să nu scriu despre dumneaei. Văd în inima ei o putere de viață strălucitoare și o ambiție vibrantă. E genul de om pe care, vrei-nu-vrei, îl respecți din toată ființa ta. Este o profesoară ce iubește să își împărtășească cunoștințele cu elevii din școala mea.
N-am habar ce am vrut eu să demonstrez prin acest articol, dar pot spune doar că ceea ce ne-a zis în acea oră m-a marcat. Nu că nu aș fi urmărit cazuri asemănătoare, v-am spus, sunt deja imună, doar că având această persoană în apropierea mea mă face să privesc din altă perspectivă viața. Puterea de care dau dovadă unii oameni depășește granițele înțelegerii mele și mă simt că pot doar să îi privesc de la spate cum își dedică fiecare moment pasiunii lor.
Oarecum nu oblig pe nimeni să își schimbe principiile, doar că am vrut să-mi exprim respectul profund pentru această profesoară, dedicându-i un articol în care să-mi spun părerea. Vreau să-i mulțumesc indirect prin asta - chiar dacă va ajunge sau nu să citească ce-am scris având în vedere că nu prea multă lume cunoscută îmi știe blog-ul - pentru tot ceea ce face, pentru că a devenit profesoară și pentru că se dedică muncii ei. Eu o apreciez foarte mult pentru ceea ce este, pentru cine este, pentru că spune pe față oricui dacă ceva este greșit, pentru caracterul și tăria de care dă dovadă; este profesoara mea și am să mă mândresc mult timp cu asta. Astfel pot să spun că școala mi-a dăruit ceva: anumiți profesori ce chiar mă bucură cu prezența lor, împărtășindu-și experiențele de viață și cunoștințe, lucru pentru care voi fi recunoscătoare până la moarte.
Am scris pur și simplu ce am simțit și aș vrea să îi mulțumesc acestei ființe că mi-a dat șansa să o cunosc.
Cu mult respect,
Norax,
Pentru Doamna Profesoară și pentru toți cititorii mei.
Prietena mea a scris despre tipuri de cărți, eu o să scriu despre tipuri de cititori, căci nicio categorie de oameni nu este perfectă și nicio categorie de oameni nu se acceptă nici măcar pe ei, pe cei exact ca ei. Mereu trebuie să existe hateri și creduli, nu-i așa? Indiferent că vorbim despre cărți sau despre muzică. Rar găsești cititorul ideal.
Well, o să fie un articol cam scurt.
Cititorul care citește pentru propria cultură. Nu zic că este ceva rău, dar cititorii ăștia sunt și cei critici. Citesc doar ce este considerat bun. Nici măcar nu se ating de cărți New York Times Bestseller, deoarece nu sunt bune... Așa zic ei, dar nici măcar nu au atins vreuna. Au senzația că acele cărți care ei le citesc sunt singurele bune, deoarece nu-știu-cine spune asta. Deoarece sunt criticate de nu-știu-cine, care nu le găsește defecte. Cititul de plăcere este cam absent aici, având în vedere că eu o gamă variată de cărți care le citesc. Sunt triști, sincer, oamenii aceștia. Eu trăiesc cu unul în casă și cred că îi cunosc destul de bine. Poate că totuși ei citesc și pentru că le place, dar indiferent cât de mult le-ar plăcea o carte de care ei nu au auzit de la nu-știu-ce-persoană-care-o-admiră nu o să spună că ar fi bună. Cu toate că ar fi. Așa sunt ei, pur și simplu. Bravo lor, citesc pentru cultură, dar unde este distracția și dorința de a afla finalul? Având în vedere, mai ales, că finalul acelor cărți este mult prea cunoscut chiar și de persoanele care nu le citesc. Poate înțelegeți la ce cărț mă refer și probabil și la ce fel de cititor.
Cititorul necititor. Știți voi, acele fetițe care au pus prima oară pe o carte, care este „de vorbă cu emma” (cu literă mică pentru o carte mică), și au senzația că sunt mari cititoare. Știți voi, acele fetițe, poate și băieței, care citesc pentru a se da mari intelectuali. Dar nu doar copii, ci și oameni maturi, care susțineau că nu le place cititul, dar au descoperit totuși o carte extrem de clișeică și carele clace, iar peste noapte au devenit mari cititori și, evident, critici. Că mna, se poate ca acea singură carte din care au reușit să citească un capitol să nu fie cea mai bunp și frumoasă (da, frumoasă!) carte ever? Ei bine, nu am nimic nici cu ei, măcar citesc și ei ceva, dar tot există oameni mai inteligenți ca ei și care nu au citit nici măcar „suge-o ramona”, dar mai inteligenți ca fetițele acestea. Evident, se poate și mai rău ca ele...
Cititorul care citește de plăcere. Cititorul ideal l-aș numi eu. El citește pentru că-i place. Nu citește doar cărți clișeice, citește orice. Orice îi place lui, orice îl atrage, orice. Cărți groase, cărți subțiri. Nu citește doar cărți bune, ci și cărți mai proaste. Este, în mare parte, îndrăgostit de cărțile care le citește, iar ultima carte citită este cea mai bună. Așa sunt ei, niște ciudați, dar niște ciudați cu multe vise. Visele sunt ceea ce îi caracterizează pe ei în cea mai mare parte. Ei sunt într-adevăr dedicați meseriei de cititor. M-aș autocategorisi în această categorie, din care face parte și Norax, și mama, și prietenii mei cei mai buni și multă altă lume. Așa vreau să fie toți cititorii, ar fi ideal!
Bună tuturor cititorilor acestui blog. Chiar trebuie să-mi găsesc o formulă de salut specifică. Nu mă
pricep, nu vă uitați așa la mine! Stați... nu mă puteți vedea...
În fine, nu asta contează acum.
Am citit din întâmplare azi pe un grup de lectură de pe Facebook întrebarea „Celor ce nu le place genul since fiction, de ce nu vă place?”. Nu știu dacă e foarte exact rescrisă această întrebare, dar m-a făcut să scriu acest articol. Păi, să începem.
Știm că există diverse genuri din care să alegem atunci când dorim să citim o carte. Luam orice carte din orice librărie și ne uităm pe coperta din spate sau cea din față pentru a-i citi genul și descrierea. Fiecare om are un gen preferat, un gen pe care se axează, sau e ca mine și Leah, universal valabil, adică citim ce prindem și o facem din plăcere.
În primul rând, deseori când întreb anumite persoane de liceu de ce nu le place să citească, mi se răspunde că romanele sunt plictisitoare și în general reprezintă o pierdere de timp. Cu inima rănită, îi întreb ce au citit, iar răspunsul este în general la fel: cărțile din programa școlară. Să nu mă înțelegeți greșit, poate sunt aceste scrieri au fost capodopere la timpul lor, poate unora le plac, dar după părerea mea sunt expirate rău de tot. Nu am nimic cu scriitorii români fiindcă am citit Cireșarii și mi s-a lipit inima de cărțile alea ca de înghețată cu ciocolată, dar în momentul în care obligi pe cineva să citească ceva, cu siguranță n-o va face din plăcere, la fel cum ar face-o dacă n-ar avea nici o obligație. Oamenii își dau cu părerea despre ceva, fără să fi încercat măcar să înțeleagă acel ceva. Așa e și la cărți. Genul fantasy e pentru copii de 3 ani, zic unii, chiar dacă o carte din acest gen poate fi genială (Urzeala tronurilor, care nu e deloc imatură, de exemplu); cei care zic asta probabil n-au citit în viața lor un fantasy, sau au citit ceva de tot nimicul, ca eternele povești de dragoste între vampiri sau alte creaturi fantastice (nu generalizezi, poate există și povești frumoase sau geniale; mă refer doar la cele enervant de tipice).
În al doilea rând, aș vrea să fac o listă cu principalele genuri, spunând despre ele câteva caracteristici:
Cărțile fantastice:acestea crează o lume nouă ce nu se leagă de fel de regulile și legile lumii în care trăim noi. Personajele au puteri supranaturale, înfățișări bizare, sau caracteristici nemaivăzute, peisajul e caracterizat prin unicitate și prin diferențe foarte mari față orice ne înconjoară. Se naște deci o lume imaginară, complet nouă, un univers unde orice se poate întâmpla, iar autorul reușește să se miște liber, netemându-se că încalcă reguli ale fizicii sau chimiei.
Cărțile științifico-fantastice: spre deosebire de cărțile fantastice, acest gen de cărți ne plasează undeva în viitor unde tehnologia este mult mai avansată și omul se bazează mai mult sau mai puțin pe ea. Acestea nu au în vedere întotdeauna prezenta extratereștrilor, dar presupun călătorii spațiale pe alte planete, fiindcă acesta este momentan apogeul pe care știința dorește să îl atingă. Poate fi categorizată ca științifico-fantastică și o carte despre roboți a cărei acțiune se petrece în viitor (față de timpul în care aceasta a fost scrisă, nu în care aceasta poate fi citită). Lumea din carte este guvernată de aceleași legi, există explicații științifice pentru construirea sau utilizarea aparaturii ce apare în carte, este nelipsită prezența oamenilor de știință sau a specialiștilor într-un anumit domeniu.
Cărțile polițiste: acest gen este unul în care predomină crimele, misterele și prezența polițiștilor sau a detectivilor. În general prezintă un caz care este soluționat prin diverse mijloace de un detectiv. Aceste cărți pot avea decurs neașteptat și sunt foarte interesante și palpitante, chiar dacă mai mereu se termină prin găsirea și arestarea vinovatului. Cazurile pot fi diverse, la fel ca și metodele prin care acestea sunt rezolvate.
Cărțile romantice: aceste cărți sunt cele care mi se par foarte clișeice; nu mă urâți pentru asta, dar așa este. Acțiunea poate fi plasata oricând în timp, dar mereu prezintă două personaje principale care sunt îndrăgostite și trebuie să treacă peste mai multe obstacole pentru a ajunge împreună. Acestea au mai mereu un final fericit în care cei doi rămân împreună până ce moartea îi desparte. Cartea este presărată cu gesturi tandre, dar rare-ori există acțiune foarte bine structurată sau părți ce te țin cu sufletul la gură, înafară de cele în care personajele se ceartă foarte tare și de abia aștepți să se împace. Și eu scriu o carte de acest gen, dar nu m-am putut abține și i-am stricat tot caracterul inocent...
Cărțile de groază: desigur, aici vorbim de cărți care vor prin orice mijloace să te sperie, făcându-te să te uiți stânga-dreapta prin cameră după umbre ciudate. Pot fi cu caracter fantastic (fantome, demoni) sau realist (oameni), în funcție de criminalul care omoară mai toate personajele cu o pasiune sadică, în cele mai ciudate și înfricoșătoare moduri. De asemenea, aceste cărți sunt clișeice, fiindcă urmează un tipar prestabilit al firului narativ, oricât de diversificată ar fi acțiunea: unul sau mai mulți criminali omoară unul sau mai mulți oameni implicați sau nu în povestea principală; la sfârșit rămâne un singur om viu - criminalul sau un supraviețuitor care a reușit să ucidă criminalul, fiindcă niciodată acesta nu lasă pe nimeni să scape. Mereu este un joc „omori sau ești omorât”.
Cărțile cu caracter realist:nu este neapărat un gen, dar mereu mi-a plăcut să mă iau de acest gen. Prezintă lucruri ce i se pot întâmpla oricui. Noi asta învățam la școală, la ora de limba română. Un fel de istoric al țăranului românesc, dar scris în așa fel încât să nu-mi placă mie de nici un fel.
Cărțile istorice: aceste cărți sunt presărate cu evenimente din trecut, reale, cu un parcurs ce poate fi schimbat sau nu de cel ce scrie. Pot să pornească de la un eveniment real (un război), dar să fie adăugate detalii ale cărei valoare de adevăr nu o poți măsura. Pot fi de asemenea și jurnale ale unor persoane ce au trăit în timpul anumitor perioade istorice marcate în istorie. Atât timp cât există multe repere istorice descrise, se poate numi carte istorică.
Cărți de comedie: acestea pot să aibă absolut orice subiect, dar sunt scrise în așa fel încât îți induc o stare de amuzament continuă.
Biografiile: viața unui anumit om, important sau nu. Sunt interesant de citit când sunt ale unor oameni cu o viață controversată.
Cam atâtea genuri mi-au venit acum în cap.
Acum, în al treilea rând, aș vrea să spun că nimeni nu te obligă să citești ceva anume (înafară de școală, dar asta este partea a doua), deci nu e absolută nevoie ca tu să critici un anumit tip doar fiindcă ție nu îți place. Există adevăruri universale (ca și cele de la genurile horror și romance, cum că sunt clișeice), dar nu poți judeca un gen ce nu se încadrează în acestea. Din păcate nici nu poți critica un om ce citește doar un gen anume.
Cel mai bine este să citești câte un pic din fiecare, dar dacă ești pasionat de ceva anume, e bine să te axezi pe acel ceva, fiindcă îți face cea mai mare plăcere. Fiecare face cum vrea, dar când dăm din gură (sau taste), măcar să ne aflăm în cunoștință de cauză.
„Este frumos ceea ce îmi place.” este criteriul după care orice kitch devine apreciabil sau chiar operă de artă.
Ați participat vreodată la un concurs, la care a câștigat cineva la care nu vă așteptați? Și nu pentru ați fi voi cei mai buni, ci pentru că acele persoane pur și simplu nu meritau să câștige.
Există trei tipuri de concursuri pe internet:
Random, prin care toate persoanele au aceeași șansă să câștige, dar în care câștigul nu ți-l faci tu, ci un calculator. Nu prea ai ce pierde în astfel de concursuri, căci participarea este relativ gratuită, dacă nu luăm în considerare că pierzi un minut din viață să faci toate cerințele. Nu e cine știe ce pierdere, zic eu.
Cele în care oublicul îi votează pe cei înscriși, după ce îndeplinesc anumite sarcini (gen să scrie o poveste, un comentariu, să-și facă o poză, etc.). Restul, care vor, pot să-l voteze pe cel mai bun (în felul în care se votează). Însă această alegere nu este niciodată corectă, iar cel care merită cu adevărat nu câștigă niciodată. Probabil este foarte clar de ce: oricine își poate invita prietenii să-l voteze, astfel că cel care preferă să-și irosească timpul pentru un premiu, acela câștigă. Cam tristuț.
Ca cel de mai sus, dar în care cineva anume sau un juriu ales votează câștigătorii. Aici este riscant de asemenea, căci juriul poate să nu se priceapă în ceea ce face.
Cu toate astea, varianta a treia, în cazul în care vrei să-ți meriți premiul, este cea mai bună.
Și totuși, greu câștigi pe merit și așa.
Până la urmă participi la un corscurs pentru că ai șanse să câștigi, nu? Iar dacă nu ești o persoană narcisistă, îți poți evalua și tu potențialul, nu-i așa? Deci, în concluzie, te aștepți să câștigi tu ori cineva evident mai bun ca tine. Sau măcar la fel de bun. Dar de ce nu se întâmplă asta? Sau, măcar, se întâmplă? Probabil că se mai întțmplă, dar în unele cazuri nu. Și este atât de incorect, nu-i așa? Să muncești pentru acel premiu, dar să-l câștige cineva care nici măcar nu-l merită.
Motivele sunt clare: juriul subiectiv. Subiectiv, de asemenea, din anumite cauze: pentru a da premiul unui prieten (motiv care nu-l înțeleg, căci dacă tot vrei să-i dai acele lucruri, de ce mai invoci motivul concursului?), necunoașterea anumitor idei de către juriu, neinteresul lor pentru munca depusă de alții și, mai ales, aleg după preferințele lor.
Atâta timp cât ei organizează un concurs, este alegerea lor cum jurizează, dar unde este corectitudinea? De ce să faci un concurs unde să pui oamenii să muncească atât, ca tu să-l alegi pe cel care ți-a plăcut cel mai mult, chiar dacă nu merită? Gusturile nu se discută, într-adevăr, dar ce consideri tu bun nu înseamnă că și este, iar ce consideră un miliard de oameni buni, nu înseamnă de asemenea că și este. Lucrurile acestea sunt mai greu de aflat, ce este bun și ce este prost, dar nu o să discut despre asta căci nu pentru asta vă scriu în acest moment.
Revenind, consider că un juriu ar trebui să fie corect. Iar corectitudinea nu înseamnă nici pe departe ce-ți place ție, ci ceea ce este bun și ajunge la condițiile și standardele cele mai mari în ceea ce cauți, etc. (probabil că mă înțelegeți fără să dau vreo sută de exemple)
Dacă nu, juriul își asumă un risc mare: să catalogheze drept bun un kitch, ceea ce nimeni nu-și dorește.
Mi se spune des că n-am viața socială fiindcă stau relativ mult timp în casa, citind sau jucându-mă pe calculator. Este adevărat, evit să ies din casă, dar din mai multe motive, printre care și acela că nu prea sunt invitată prin oraș, nu-mi place să cheltui banii părinților pe așa ceva, sau găsesc mai constructiv să citesc o carte decât să ies la un suc și să bârfesc. Desigur, fiecare cu activitățile lui, dar nu înțeleg de ce atâta prejudecată asupra celor ce nu adoră ieșirile în oraș, cluburile, pub-urile, cafenelele scumpe ș.a.m.d. Ce are dacă citesc? Ce are dacă am note relativ bune la școală? Știu să socializez, știu să vorbesc, mențin o relație bună cu cei din jurul meu - până mi se pune pata și ajung cea mai scârboasă persoană din lume, dar asta se întâmplă doar când mi se termină toată răbdarea -, vorbesc frumos. Am tot atâtea degete ca și restul, tot atâția dinți în gură, chiar dacă eu aleg să fac altceva. Sunt defectă din fabrică, cum s-ar spune, doar din cauza unor mici diferențe.
Ce este viața socială?
Păi, după părerea mea, este acea parte a vieții tale legată de oameni. Interacțiunea ta cu cei din jur, cum îți faci prieteni, cât de des vorbești cu ei, cât de des ieși în locuri publice. Ah, era să uit, desigur, viața ta socială depinde și de numărul de like-uri de pe Facebook. Cum să nu, dacă un băiat n-are 200 de like-uri la poza de profil nu se ridică la standardele mele, chiar dacă e foarte inteligent și drăguț.
Dacă nu ai la portofoliu ieșiri în club în care să te faci stâlp și să te pupi cu toate gardurile în drum spre casă, nu ai viața socială. Dacă nu ieși la sute de mii de petreceri unde, vrei-nu-vrei, bei de dai pe lângă - fiindcă intervine spiritul de turmă și ești tentat să faci ce fac și restul -, nu ești în rând cu lumea. Ca în filmele cu proști, unde o fată din America virgină la 16 ani este un subiect de râs. Nu înțeleg, sincer, deci explicați-mi.
De ce mulți copii nu realizează că ei cheltuie banii părinților pe toate națiile de câcaturi și nu dau nimic la schimb? Ce naiba își doresc părinții altceva decât ca progeniturile lor să învețe și să fie fericite? Chit că ai nota cinci la matematică, știu că nu-ți place, dar măcar la română, care e materia ta preferată, să ai numai de zece. Eu așa mi-aș trata copilul. Cunosc persoane ce, ironia sorții, sunt varză la învățătură, chiulesc, nici măcar nu-și dau silința și au zilnic milioanele la ei. Desigur, cunosc și persoane care se chinuie să învețe, chiar dacă mai lipsesc de la ore și au bani, dar învață cât de mult pot ei și se stresează puțin. Le pare rău după notele mici, nu ca ăia ce scuipă profesorul în fața chiar dacă „nu vorbește bine românește”.
Revenind, mi se spune că sunt tocilară și duc lipsă de viață socială. Măi, eu am multe cunoștințe, în ambele sensuri. Prefer să-mi consolidez cultura generală, sau nu, să zicem că nu citesc neapărat pentru asta, prefer să mă distrez în felul meu, decât să-mi încununez cu lauri viața socială. Desigur, mereu o să fie proleme cu partea de „pile” și „relații”, pe care eu nu am să le prea am fiindcă nu mă chinui să le fac. Pot fi prietenă cu toată lumea și intru ușor pe sub pielea oamenilor, dar de ce să fac asta dacă nu este corect din punctul meu de vedere moral? Accept ideea de prietenie cu beneficii, dar nu-mi asum riscul.
De ce este atât de important să ai o viață socială activă?
Eu sincer nici pe asta n-o înțeleg. Sunt momente în care mă simt singură, dar e mai bine așa decât să fiu înconjurată de prea multe persoane și să mă simt incomod. Mereu mi-au plăcut grupurile mici, deci ce-i greșit la ele? Prieteniile se strâng mai bine în grupuri mici. Mai bine ma fac varză în fața prietenilor ce știu că nu mă vor filma și vor ține amintirea pentru ei, decât să mă posteze pe facebook pentru mă arăta într-o postază rușinoasă. Pur și simplu așa mă simt eu, ce e eronat la asta?
Am luat-o foarte personal de această dată, fiindcă chiar este personală treaba, dar eu doar încerc să îmi explic mie însămi ce eroare comit fiind cine sunt. Ce este de comentat la prestația mea? Mă întreb, ce are dacă machiajul meu constă, foarte rar, doar în tuș și rimel, deci n-am colecții întregi de pudre, fonduri de ten și alte chestii. Ce are că nu mă îmbrac provocator sau indecent, că nu ies din casă prea des sau că prefer o carte în defavoarea unei petreceri sau a unei ieșiri în oraș?
Sunt om, chiar dacă sunt ciudată. Oricine e om, chiar dacă nu se poartă ca mine. Dacă nu ești ca turma, ea te respinge, ceea ce pentru mulți înseamnă moarte și schimbare, dar pentru mine este doar realitate.
Oameni buni, fiți cum vreți. Obsedați după anime-uri, rockeri, sataniști, timizi, amuzanți, fără sau cu viață socială, dar nu vă luați de alții fiindcă nu sunt ca voi. Nu cer nimănui să fie ca mine, fiindcă nici eu n-aș putea să mă schimb, chiar dacă dau sfaturi. Un „nu mai chiuli că nu e bine”, nu-i zis din răutate de către mine, fiindcă decizia aia nu mă afectează, dar urăsc să mi se răspundă „treaba mea ce fac, ce te bagi tu?” Nu sunt persoana perfectă, dar sunt rea gură. Chiar dacă greșesc, încerc să mă redresez și să fiu mai bună în felul meu. De ce mereu cei care fac ceva rău se bagă mai tare în câcat, chiar dacă li se oferă mâini de ajutor din stânga și dreapta?
Știu că am deraiat mult de la subiect dar da, sunt stresată de mai multe chestii ce se leagă de el. De asemenea, poate să mi se spună că sunt băgăcioasă și că nu-mi văd de treburile mele. Așa e, doar că eu nu fac asta - acum îmi caut scuză, sau ceva de genul - ca peste două minute să mă duc să bârfesc persoana respectivă, o fac doar fiindcă mi se pare că acea persoană are nevoie de un sfat, iar atunci când și eu aș avea nevoie de unul, mi-aș dori să îl primesc. Nu sunt un bun samaritean, nu sunt foarte empatică, dar uneori simt și eu nevoia să ies din propriul tipar și să întind o mână, iar acela care mi-o prinde poate deveni în curând o persoană ce la rândul ei va ajuta. Pic cu pic se face balta, deci de ce să nu încercăm prin gesturi mici să schimbăm lumea?
Am venit cam târziu cu recenzia acestei cărți. În perioada în care am terminat-o nu prea am avut timp de altceva, decât să mă plâng tuturor de acel final și să sufăr, apoi să îmi fac temele că mna... școală.
Descriere:Atunci când vezi numerele tuturor, viaţa nu este uşoară. Jem nu a ştiut întotdeauna ce înseamnă acele numere, însă acum patru ani, moartea mamei sale în urma unei supradoze de heroină a făcut ca totul să fie mai clar. Numărul pe care Jem îl vede atunci când priveşte pe cineva în ochi nu este nimic altceva decât data morţii acelei persoane. Nu e de mirare că Jem a dus o viaţă de izolare până să îl cunoască pe Spider, un băiat cu totul haotic, dar care e dispus să lupte pentru ea. În timpul unei excursii la Londra, Jem vede moartea în ochii unor turişti, chiar în acea zi. Groaza care o cuprinde odată cu această realizare o face să fugă cât mai departe de acel loc, însă decizia pripită îi propulsează atât pe ea, cât şi pe Spider în capul listei de suspecţi ai atacului terorist ce a urmat imediat. Un thriller de debut captivant, îndrăzneţ, cu un final complet imprevizibil. Ador cartea. Deci o ador în adevăratul sens al cuvântului. Este suberbă (sau poate că nu este), dar eu cel puțin am iubit-o din primul moment în care am deschis-o și am început s-o citesc. Felul cum este scrisă, atitudinea personajului principal, evenimentele... totul. Tot în această carte am cunoscut cuplul meu preferat din orice carte. Ea, o pitică cauzaziană de 1,60 (cred), cu părul scurt ca un băiat și el, un negru de 1,90, care „pute” (aici folosesc doar cuvintele cauzazienei noastre) și extrem de nebun. Nebuni amândoi, de fapt. Și tot aici am întâlnit cea mai drăguță (xdxdxd) scenă de sex citită vreodată: într-un grajd, pe fânul înțepător, în decembrie, printre vite, după o baie dezbrăcați în noroi și în ploaie, 2 minute pline de iubire. Absolut imperfect, nu-i așa? Ei bine, deoarece am o obsesie ciudată să citesc finalurile cărților când nici măcar nu le-am început bine, aflasem dinainte cum se va termina și cu toate astea abia m-am abținut să nu plâng în clasă, imediat după ce am dat test și am terminat cartea (căci da, mie îmi păsa de cum se va termina cartea chiar dacă știam, nu de testul meu).
Oricum, să trecem la esențial, că după mă apuc să dau spoilere și nu vreau,
Bile albe: totul.
Bile negre: nimic, poate doar numărul de pagini prea mic și faptul că nu o să mai fie traduse niciodată următoarele două volume (mulțumesc pentru asta, Rao...)
Nota mea: 10/10.
Da, știu, este prima oară când dau nota 10 și nu m-am putut abține să nu o fac. Prea ultă fericire și tristețe în doar câteva pagini pentru a da o notă mai mică de 10.
Cred că nu o să mai fac faza cu bile albe și negre, că oricum spun tot ce trebuie spus mai sus de acestea.
Da, nu voi mai pune bile.
Pfuai, stați două secunde să-mi revin că m-o trecut prin toate stările posibile aceste ultime o sută de pagini din carte. Momentan nu știu dacă să râd de sfârșit sau să plâng că sunt nevoită să mă despart de personaje... Nu pot. Chiar nu pot. Cred că mă apuc să o mai citesc o dată căci a fost prea genială.
Deci, să începem cu recomandarea.
Alif nevăzutul de G. Willow Wilson, o carte cu de toate. Putem observa foarte ușor din aspectul carții și din descrierea de pe spate că e o carte interesantă. Ce spun eu aici? Plâng.. Plâng oameni buni.
Gata cu lacrimogenele... Hmm, păi dacă aș descrie această carte în două cuvinte, aș spune ca este o amestecătură impresionantă. Ce este cel mai greu de combinat? Știința cu religia și cu partea nevăzută a lumii. Este adevărat, atâta adevăr ocult într-o carte ce profesoara mea a categorizat-o ca „pentru copii de clasa a opta” n-am mai văzut. Am cumpărat-o cu 17 lei, iar când mă gândesc că am văzut o carte de tot câcatul cu 50 de lei îmi vine să mă dau cu capul de un perete. De ce oare nu se prețuiesc mai mult adevăratele capodopere?
Bun, gata, revin. Povestea se desfășoară în prezent, în Orientul Mijlociu, acolo unde regulile impuse de Emir sunt mai presus decât orice. Religia este, de asemenea, foarte cruntă cu acoliții ei (toată lume știe de femeile ce-și acoperă tot timpul fața, de pedepsele cu moartea în cazul producerii unui adulter ș.a.m.d). Păi, personajul nostru principal nu este nimic mai mult decât o linie verticală, adică prima literă a alfabetului arab: Alif. Acesta este, desigur, un nume fictiv; un nickname pe care orice internaut îl folosește la un moment dat. Să fim serioși, cine-și pune numele adevărat la un chat unde se dorește a rămâne în anonimitate? Alif este un hacker priceput ce face tot posibilul să-și protejeze clienții. Pe acolo umbla cenzura - știu dragilor, cenzură pe internet, puțin cam incredibil! -, lucru de care mai nimeni nu-l adora, iar Alif al nostru proteja prin programele lui mai multe platforme ce găzduiau site-uri de filme pentru adulți sau alte lucruri, precum chat-urile unde se discutau păreri nu prea curat exprimate despre domnia Emirului.
Povestea pare foarte simplă la început. Băiatul, îndrăgostit de o femeie din înalta societate, trăiește o dezamăgire cruntă în dragoste, punându-și toată indignarea în ceea ce-l reprezenta: programarea. Totuși, situația se schimbă brusc din cauza unei afurisite de cărți urât mirositoare ce aduce mai multe probleme decât întreaga sa activitate de hacker.
Ceea ce mă miră este felul în care autorul a reușit să îmbine atât de bine elementele religioase cu cele fantastice și cu cele ce țin de tehnologia de astăzi. Nici nu mai spun că narațiunea în sine este făcută cu imensă dedicare și că această carte se lasă citită foarte ușor. E atât de palpitantă în anumite puncte încât nu poți să o lași. Ultimele trei capitole au fost un chin continuu pentru mine fiindcă vedeam că mă apropii cu pași repezi de sfârșit și acțiunea nu contenea o secundă. Cu fiecare cuvânt citit parcă se năzărea o nouă problemă, în loc să se rezolve una.
Willow Wilson a creat ceea ce eu numesc o carte ce-ți vine să o mânânci. Desigur, e ceva pe gustul meu, ceva ce mă reprezintă și poate nu a să fie plăcută de toată lumea, însă eu mă bucur mult că am putut să citesc ceva de genul. Pe parcursul ei mi-am dat seama că poate ar trebui să luam exemplu de la unele personaje. Sunt expuse atâtea principii umane aici, că nici nu știu cum să-mi exprim mirarea. Vă las un fragment de pe la sfârși, cel care mi-a plăcut în mod deosebit din cauza adevărului ce-l exprimă.
„- Greu de zis, ridică bărbatul din umeri. E drept, tribul lui Adam e fragil. Depinde însă în primul rând de dispoziția oamenilor. Cândva, veneați adesea printre noi, iar noi printre voi. Acum, lucrurile sau schimbat.
- De ce?
Alif voia să-l țină de vorbă pe bărbat. Spera că va reuși să-l convingă să le dea o mână de ajutor.
- Credința, spuse bărbatul. Nu mai înseamnă același lucru ca înainte, cel puțin nu pentru voi. Voi ați renunțat la jumătatea nevăzută a lumii.
- Dar lumea e plină ochi de fanatici religioși. Credința o duce bine-mersi, nu-ncape îndoială.
- Superstiția o duce bine. Dogmatismul o duce bine. Sectarianismul o duce bine. Credința moare pe zi ce trece. Pentru majoritatea semenilor tăi, djinnii sunt fantasme paranoide care provoacă epilepsie și tulburări mintale. Găsește-mi tu pe cineva care crede că poporul ascuns există cu adevărat, așa cum spun Cărțile. Îți spun eu, vei avea mult de căutat. Au dispărut uimirea și evlavia cu religiile voastre. Sunteți gata sa acceptați iraționalul, dar nu și transcendentul. Și de-asta, vere, nu pot face nimic să te-ajut.”
Poate mă credeți, poate nu, dar am un gust anume la cărți ce mă face să citesc ceva din care chiar pot scoate niște informații ce-mi vor folosi. Nu știu dacă e de la faptul că eu pot scoate o morală din orice sau din cauză că iubesc cărțile ce ajung să le citesc, dar mă încred în puțina mea minte și spun că această carte merită laude.
Cu lacrimi de despărțire,
Norax.
P.S: Termin imediat o altă carte și poate v-o recomand și pe aia. *muhaha, tuse-tuse*
Bună dragii mei cititori, am revenit cu o recomandare de carte. Iarna asta am avut plăcerea să primesc drept cadou o carte pe care pusesem ochii de mult timp, și anume „Pisicile Războinice”, volumul 1, „În inima pădurii”.
Deja cum ați văzut coperta sau ați citit titlul, sigur în mintea voastră s-a înfiripat întrebarea „Ce dracu ne mai da nebuna asta de citit? Cărți de copii mici?” Păi nu judecați o carte după copertă, căci pe cât de copilărească pare toată treaba, mie mi-a plăcut foarte mult. Mă repet spunându-vă că din orice fel de carte puteți învăța ceva, mai ales din genul de cărți pe care le citesc eu. Recunosc, nu citesc cărți filosofice, cu un impact psihologic major, din care nu înțelegi nimic dar de fapt înțelegi totul; citesc tot ce-mi place și dacă asta înseamnă să citesc încă o dată Scufița Roșie, o voi face.
Revenind, lăsați toate prejudecățile în legătură cu cartea asta și citiți cu atenție. Așa cum zice și titlul, este vorba de... pisici. Doar că după ce am citit asta am început să mă holbez la pisici, în așteptarea ca acestea să-mi facă cu ochiul și să plece. Această carte îți schimbă total perspectiva față de pisici, gândindu-te că până și pisica ta leneșa, ce nu-i în stare să-și prindă șoarecele de jucărie prin casă, poate deveni o războinică. Așadar, să începem cu povestea!
La început ne este prezentată viața simplă a unui motan roșcat (cel de pe copertă), ce tânjește după ceea ce el simte în timpul unui vis: mirosul prăzii, foșnetele naturii, încordarea ce-o simte când vânează, gustul cărnii crude (în detrimentul mâncării uscate pentru pisici cu care era hrănit de „stăpâni!). Ca să înțelegeți mai bine, el visează despre cum ar fi să vâneze un șoarece în pădurea din apropierea casei lui. Desigur, mânat de o sete incredibilă pentru aventură, motanul nostru roșcovan se duce în respectiva pădure unde dă de... un șoarece, exact ca în visul lui.
În timp ce-și pândește prada, este atacat de o altă pisică, doar că vorbim de una mult mai mare, vânjoasă, puternică și destul de agresivă; era o pisică din Clanul Tunetului. După ce se mușcă puțin, ajung să vorbească. Labă Cenușie, motanul din Clanul Tunetului, era un ucenic ce aspira să devină războinic. Brusc, înainte ca Roșcovanul să fie alungat de Labă Cenușie ce simte mirosul celorlalte pisici din clan ce se apropiau - el se temea că acele pisici îl voi omorî pe Roșcovan fiindcă încercase să vâneze pe teritoriul lor -, își face intrarea Stea Albastră, șefa clanului, ce, spre nelămurirea tuturor, îl invită pe Roșcovan să se alăture lor. De aici începe toată aventura Roșcovanului.
În prim-plan sunt cele patru clanuri: Clanul Tunetului, Clanul Râului, Clanul Vântului și Clanul Umbrelor ( plus Clanul Stelelor, dar aici se referă la pisicile ce părăsesc lumea aceasta și se alătură unui clan străvechi din ceruri). Aceste clanuri au un teritoriu fix și se războiesc, dar doar dacă se încalcă aceste granițe bine stabilite.
Vă va mira cel mai mult cât de tare pun aceste animale accentul pe tradiții, pe reguli, pe siguranța clanului. Sunt aproape umanizate, dar își păstrează atât de bine apartenența la lumea felinelor. Au o istorie, au medicină, o ierarhie socială, iar încălcare regulilor de bază se pedepsește aspru. Totuși se iubesc între ele mai mult decât s-ar putea iubi oamenii între ei. Sunt curajoase, puternice și luptă pentru ceea ce le aparține - acel mic teritoriu unde ele prin șoareci și păsări pentru a hrănii un întreg clan.
În primul volum, cel pe care l-am citit, povestea de abia începe, deci nu pot spune că s-a intrat cu acțiunea adânc și că m-a lăsat cu multe întrebări la sfârșit, dar nu mai am suficientă răbdare până îmi cumpăr următoarea parte... Noroc că am și alte cărți de citit... Chiar îmi place povestea și nu-mi pasă că se zice că este o carte de copii. Oarecum mă simt încă un copil, plus că eu când am început să citesc aveam treabă cu cărți fantasy de câte 600 de pagini cu acțiune complexă. De ce n-aș putea să citesc acum ceva care să mă țină și în suspans dar să-mi trezească și amuzament. Iubesc pisicile și chiar ador cartea asta. Erin Hunter poate deveni ușor unul dintre scriitorii mei preferați.
Recomand cartea aceasta din toată inima. E ușor de citit, e foarte simpatică și palpitantă, iar dacă îți mai și plac pisicile, tacâmul e complet. Nu am nimic de comentat în legătură cu această carte sau cu modul scriitorului de-a prezenta acțiunea.
Coperta este foarte sugestivă fiindcă prezintă unul dintre momentele cheie din carte, dar nu vă dau prea multe indicii fiindcă prefer să descoperiți singuri mai toate lucrurile de acolo.
Vă mulțumesc pentru atenție și revin data viitoare cu o nouă carte superbă care o voi termina zilele astea.
Cred că nu există nimic pe lumea asta ce mă deranjează pe lume decât violența nefondată. Stați, nu mă înțelegeți greșit, mă refer la violența asupra animalelor și asupra copiilor mici (până în 14-15 ani, fiindcă îmi amintesc cât de matură eram eu și unii prieteni de-ai mei pe atunci).
Păi să-mi încep manifestarea indignării și urii față de violența față de animale:
Oameni buni, așa cum suntem și noi animale, doar că suntem mai avansați psihologic (căci fizic avem mai multe defecte decât ele), așa sunt și câinii, pisicile, caii, șoarecii, șobolanii și orice altceva mișună pe suprafața acestui superb pământ. Nu înțeleg ce încearcă unii să demonstreze prin violența față de niște ființe ce nu se pot apăra. De ce am hotărât să scriu articolul ăsta chiar dacă am un deget nu prea sănătos și mă doare de mă urc pe pereți când tastez? Păi sâmbăta trecută când eram în drum spre casă, fix în fața unui magazin, un cățel micuț și alb era întins pe mijlocul drumului. Fusese lovit de mașină. Vorbeam la telefon, la care îi zic tipei cu care vorbeam că e un câine pe drum și eu mă duc la el. Închid și mă pun gug în mijlocul drumului, lângă câine. Bietul animăluț respira, dar nu mișca nici măcar o lăbuță. Așa de tare m-am speriat când a venit o mașină și a trecut peste el, în fața mea (înainte să mă duc la el, cât încă vorbeam la telefon), credeam că îl turtește de pământ în fața mea și eu îmi dau duhul pe acolo. Spre fericirea mea, chiar dacă AFURISITUL de șofer care putea bine-mersi să evite câinele fiindcă drumul era la fel de liber ca parcarea unui supermarket ce-a dat în faliment, a trecut cu roțile pe lângă mogâldeața albă. Am lăsat dracu și geantă în glod și am dat câinele din drum că încă respira. Eram panicată și nu știam ce să fac. L-am mângâiat și am stat lângă el câteva minute, dar îmi venea să plâng fiindcă îl vedeam necăjit. Ce să fac eu? Tata acasă nu, mașină nu, veterinar în apropiere nu, m-am dus în magazin și le-am zis la ăia de acolo. La care o baba îmi zice „na și eu ce să-i fac dacă e prost și iese în drum?”
M-am abținut să nu izbucnesc de nervi acolo. Vine un coptil de juma de metru și zice că-i câinele lui, apoi iese, venind înapoi unul mai mare. Zice că asta e, dacă a fost un câine prost, soarta. Apare iar juma de metru și spune că l-a rostogolit pe bietul câine în șanț. Am zis că înnebunesc. Am plecat de acolo și am început să plâng pe drum ca idioata.
Doi câini mi-au fost loviți de mașină și niciodată nu am dat vina pe ei. Unul a fost aruncat de șofer pe apă, iar celălalt de un trecător în șanț. Cel de-al doilea era un labrador de 40 de kg, plin de mușchi cu blana neagră ce strălucea la soare mai ceva ca învelișul metalizat al unei mașini. Un idiot cu o dubiță circula cu 100 la oră pe drum de țară, unde se circulă cu maxim 50-60 și lovește doi câini (cam de mărimea unui câine ciobănesc dacă vă e mai ușor să vă imaginați) și îi omoară pe loc pe amândoi. Desigur, s-a dat vina pe mine că a murit câinele, că doar eu l-am împins în fața mașinii cu puterea minții în timp ce eram la școala. Oricum, știu că eu am plâns pentru câinele ăla ca după un om. Bunica mea a plâns și ea cred că vreo două luni, de fiecare dată când i se amintea de câine. Adică noi ne consumăm atâta pentru un câine, dar alții zic „asta e”?!
Tot văd la TV sute de filmulețe cu nebuni ce ba taie cozi la câini cu toporul, ba ard de vie o pisică, ba pârlesc de viu un porc, sau chiar o castrare a unui șoricel ce se zbate ca un nebun. Mie mi se rupe inima. Mereu mă gândesc că acele persoane care se poartă așa cu animalele fac la fel și cu oamenii.
În altă ordine de idei, când eram mică stăteam la bunicul meu, în centrul satului. Acolo locuia o doamnă ce avea două pisici. Mereu am iubit pisicile și nu urăsc nimic mai mult decât o pisică sau un câine care se feresc de mâna mea când vreau să le mângâi. Asta înseamnă ca au fost bătuți și nu mai au încredere în oameni. Copiii fac asta, dacă vă vine sau nu să credeți. Aruncă cu pietre în câini, îi bat, aproape îi nenorocesc. Revin imediat la asta, dar în ideea principală, doamna aceea mi-a povestit că ea are grijă de pisici, în timp ce eu mă chinuiam să pun mâna pe una foarte pufoasă ce fugea de mine ca de foc. Zicea că nu înțelege de ce sunt bătute fiindcă scăpau tot blocul de șoareci.
O colegă de-a mea locuiește în apropiere. Am mers cu ea o dată să dau mâncare la un câine dintre blocuri, fără stăpân. Ea îi făcuse acolo un culcuș și lua în fiecare zi laptele și cornul de la școală ca să hrănească animalul. Nu uita niciodată asta! O dată a făcut culcuș și la niște pui, dar cei din bloc i-au luat și i-au aruncat pe apă... Din ce motiv? Că doamne ferește să nu crească și să le muște plozii. Pe fata aia nu a mușcat-o niciodată nici un câine vagabont. De ce? Fiindcă un câine nu mușcă oameni buni, doar dacă sunt turbați sau dresați să muște orice.
În legătură cu SUPER mediatizatul caz în care un plod a fost mușcat de un câine și omorât; știți ce cred eu? Copilașul acela, oricât de plâns o fost de părinți, nu a fost un îngeraș. I-a făcut ceva la câine. Să fim serioși, un câine de pe stradă vede zilnic sute de copii nebuni, de ce să-l fi ales drept pe ăla? Sunt flămânzi, bătuți, disperați. Credeți că un câine nu ține minte? Când e bătut o dată, a doua oară nu mai stă pe gânduri când vede un om, ci atacă, pentru că e un joc de „omori sau ești omorât”. A cui e vina că exista câini fără casă? A lor? Sau a stăpânilor care îi abandonează?
Cum să dai lege ca toți câinii fără casă să fie eutanasiați?! Dați și voi lege să fie amendă de 1000 de lei pentru cei ce aruncă câini în drum.
Acum mi-am amintit că am mai văzut ceva. Cred că în clasa a noua era eu să mă iau de un băiat de a doișpea că a dat cu șutul într-un pui de câine. Am crezut că și mor, că mă iau de gâtul ăluia, dar erau prea mulți copii și l-am pierdut din vedere. A doua pauză nu am mai găsit nici câinele, din păcate. Coborâsem să-i dau ceva de mâncare. Îmi pare rău că niciodată când dau de vreun animal nu am mâncare la mine.
Eu sunt foarte inimoasă, dar doar în legătură cu animalele. Nu suport să le văd suferind fiindcă ele nu au nici o vină. Nu merită, pur și simplu, să sufere. Îi mai dau o palmă peste bot câinelui meu, când mă zgârie sau mă doboară jos, dar după când îl văd că se supără, îmi pare rău de mor pentru ce am făcut. Ei de unde să știe că greșesc, dacă tu nu le arăți? Am fost mușcată de o pisică când o mângâiam, dar nu m-am supărat. Ce vină avea ea? Eu nu pot omorî animale, de nici un fel, chiar dacă mânânc care și n-am de gând să devin vreodată vegetariană. Accept un singur fel de violență asupra animalelor, dar numai asupra celor ce se mânâncă. Logic, nu aș bate o găină sau un porc, pentru nimic în lume, dar dacă le omori pentru mâncare, strictul necesar, niciodată nu am să zic că e o cruzime. Una e să omori pentru asta și una e să omori de plăcere. Poate concepția asta o am pentru că tatăl meu e vânător, dar ideea e că el mi-a spus asta: „Eu merg la vânătoare doar când avem nevoie de carne de vânat. Îmi place să mă plimb pe dealuri, dar dacă avem prea multă mâncare și carnea s-ar strica, n-aș omorî o căprioară nici dacă ar veni să-mi mânânce din palmă.”
Vă rog să vă uitați la cele două filmulețe de pe parcursul articolului. Pe mine m-au atins în punctul sensibil (exact ca orice lucru legat de animale), deci vi le recomand. Mai era ceva ce aș fi vrut să găsesc, dar n-am reușit. Totuși am să povestesc. Mi-a zis o dată sora mea că s-a uitat la un filmuleț în care o cameră de filmat era atașată de un câine. A fost cred că o zi sau o săptămâna din viața acelui câine. A fost mușcat de alți câini, bătut, mânca din gunoaie, era tot o rană atât în suflețelul lui cât și pe corp. Copiii îl chemau și îl amăgeau cu mâncare bună, după îl băteau de-i suna apa în cap. Era slab și vai de el, bolnav, murdar, trist. Dormea pe unde apuca și îi era frig. Nici o mână de ajutor întinsă de nicăieri. Și povestea este adevărată. La sfârșitul filmulețului câinele este călcat de o mașină, iar cea care a făcut documentarul a zis că dacă ar fi știut prin ce trece câinele l-ar fi salvat.
Vă rog, cei ce au citit acest articol, ajutați bietele animale. Ele n-au greșit cu nimic ca să merite o soarta așa dură. Dacă nu le dați de mâncare, măcar nu le bateți dacă nu v-au făcut nimic. Nu părăsiți câini, pisici sau orice altceva. Sunt suflețele... Și ei au sentimente, și ei plâng și ei sunt speriați! Orice om care are un câine observă că acesta își manifestă iubirea, tristețea. Chiar vă rog, atât, nu mai dați vina pe ființele care se lasă conduse de instinct. Noi suntem aia raționali, cică, deci purtați-vă ca atare.
Sunt extrem de tristă din cauza acestei cărți. Au trecut doar cinci minute de când am terminat-o și deja m-am apucat de recenzie. În cele cinci minute, m-am holbat la tavanul alb al camerei mele. Nici măcar nu-mi pot descrie starea.
Inițial, mai aveam o carte pe listă, terminată acum două săptămâni sau mai puțin, dar dacă tot am toate ideile în minte, o să scriu despre această carte și cu asta basta.
Descriere: -Acum, stai jos, trebuie să vorbim, a spus umbra.
M-am așezt turcește pe podea. Umbra a luat aceeași poziție, în fața mea. Aveam impresia că stătea cu spatele la mine, dar ăsta nu era decât efectul razelor de lumină.
-Tu ai o putere foarte rară, trebuie s-o accepți și să te folosești de ea, chiar dacă te sperie.
-Și ce să fac cu ea?
-Găsește, pentru fiecare dintre cei cărora le furi umbra, acea scânteie ce le va lumina viața, o frântură din memoria lor ascunsă, asta-i tot ce vrem noi de la tine.
-Noi?
-Noi, umbrele, a șoptit cea căreia îi vorbeam.
Și dacă adultul de acum l-ar întâlni pe copilul care a fost cândva...
Amuzant și trandru, Hoțul de umbre este cel de-al unsprezecelea roman al lui Marc Levy.
Amuzant sigur nu a fost. Poate că unele replici aveau intenția de a te amuza, dar gândindu-te la alte lucruri care s-au întâmplat în roman, nu prea erau amuzante. (Nu știu exact de ce fac această paranteză, dar o colegă tocmai mi-a amintit de Ion de la română și că profa s-a cam prins că nu am citit și mi-a distrus toate ideile frumoase care le aveam după cartea asta. Super, ce să spun...)
Apoi, descrierea lasă de dorit un roman SF, poate acțiune, dar nu. Nu este deloc așa. De fapt, acest SF este inclus pentru, nu-mi găsesc cuvintele în acest moment dar voi încerca, a se crea acel tip de carte sentimentala. Sau, în fine, tipul ăsta, de fiecare dată când fură umbra cuiva, află ceva despre acea persoană.
Oricum, m-a făcut să plâng chiar dacă nu a fost trist la final, deci da, partea sentimentală i-a ieșit foarte bine autorului.
Deși nu-mi place Franța, nu-mi plac francezii și nici limba franceza. Dar, cu toate astea, romanul a fost unul bun. La început, a părut chiar stupid, uneori plictisitor. Dar undeva înainte de jumătate, a devenit interesant. Iar finalul m-a surprins. Ok, cred că v-am dat deja prea multe detalii, deci să trecem la esențial.
Bile albe: finalul neașteptat (după ce ai citit atâtea cărți e cam greu să anticipezi finalul, dar pe acesta nu l-am anticipat), descrierea sentimentele și a acelor părți sentimentale, exprimarea autorului și limbajul.
Bile negre: personajele puține, starea enervant de ocupată (personajele nu aveau niciodată timp de nimic, era extrem de enervant să îi auzi cum se plâng mereu... uneori parcă numai despre asta era carte), viața elevilor din Franța (extrem de enervantă și strictă) și, serios acum, așa scump e un telefon în Franța?
Notă: 7/10. Dacă nu era finalul, probabil că primea cinci, dar chiar a salvat cartea. În concluzie, merită.
Cartea aceasta mi-a plăcut atât de mult că a ajuns pe locul doi în topul meu de cărți, imediat după „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, care nu știu dacă va fi doborâtă vreodată (că veni vorba, probabil o să scriu un top 10 . Oricual cartilor citite de mine), nu credeam că o carte ce trebuie să o citesc pentru școală mă va impresiona atât de mult.
În fine, nu știu cine îmi poate spune răspunsul acestei întrebări. Eu stau și mă gândesc logic și nu înțeleg. Am început cu aceasta căci tot aștepta să iasă afară din minte mea. De aceea nici nu au o ordine gândurile mele, ci scriu primele lucruri care îmi trec prin minte, etc.
