În nenumărate ocazii s-a adus în discuție
principala problemă a tinerilor de astăzi, și anume „cititul”. Se pare că, au
constatat nemulțumiți atât părinții cât și profesorii, elevii nu manifestă prea
mult interes pentru cărți, în general, aceștia alegând să își ocupe timpul cu
alte activități ce implică, în majoritatea situaților, lungi ore petrecute cu
prietenii sau în fața monitorului. Totuși, ca în orice situație din ziua de
astăzi, părerile sunt împărțite, ceea ce m-a determinat să pun în balanță,
ajutându-mă de informațiile strânse, posibilitatea ca toată îngrijorarea
adulților să fie nejustificată, sau pe bună-dreptate.
În primul
rând, mă întreb, care sunt cauzele unei posibile altercații non-violente între
tinerii de astăzi și lectură? De ce, oare, aceștia nu mai citesc? Răspunsurile
au năvălit asupra mea ca o ploaie de vară, concise și concrete, mai ales că mă
aflu în cercul vizat de bănuielile celor mai în vârstă.
Putem lua un
exemplu pueril: mama îi spune copilului să își facă curățenie în cameră, deci
vorbim despre o obligație fundamentală. Copilul respectiv nu face activitatea
cu dăruire fiindcă este obligat, în comparație cu momentul în care acesta își
curăță camera din proprie inițiativă. Același lucru se aplică și în cazul
cititului. Elevii au pe tot parcursul școlarizării, inclusiv după terminarea
liceului, lecturi obligatorii care trebuie însușite pentru obținerea unor
calificative, mai mult sau mai puțin grăitoare. Ei citesc din frică, pentru a
nu-și dezamăgii părinții; orice lucru făcut cu frică este însoțit și de silă
sau chiar o stare de nervozitate ce-i împiedică să prindă gustul adevărat al
cărților. Aceștia, în cel mai bun caz, vor rătăcii la început printr-o ceață de
reticență față de orice tip de carte, până în momentul în care le pică
întâmplător pe mână ceva ce să le deschidă pofta incontrolabilă, iar în cel mai
rău caz, vor fugii de lectură ca necuratul de tămâie, rămânând mereu niște
persoane ce doresc să trăiască în prezentul lor singular, lipsindu-se
intenționat de trăirile altor persoane transmise prin intermediul personajelor.
Acest punct de vedere este susținut de Michael Haulică,scriitor, redactor Editura Paladin,
redactor-șef Galileo, redactor-șef Argos, care spune într-un interviu
pe această temă, disponibil pe site-ul citeste.ro: Cred că, în chestiunea asta a cititului, cel
mai important este mediul în care cresc copiii. Școala cu greu o să-i pună pe
copii pe drumul lecturii. În primul rând pentru că totul se vede ca o
obligație, ca o materie de studiu (dacă pui lectura alături de matematică și
fizică i-ai pierdut!), iar în al doilea rînd… poate ar mai fi o șansă dacă li
s-ar cere copiilor să citească Harry
Potter și romane fantasy, de aventuri și nu „Puiul” de
Brătescu-Voinești.” Un alt intervievat din același articol, și anume Ciprian
Mitoceanu – profesor, scriitor (Colții – Tritonic, 2008, Amendamentul
Dawson –Millennium Books, 2012 ș.a.) întărește ceea ce spune cel
dintâi: „Tineretul (mai ales cel de vârstă școlară) citeşte mai puțin de
plăcere și mai mult din obligaţie. Citeşte cartea cutare pentru că-i trebuie la
examenul de Evaluare Naţională, apoi citeşte cărţile din programa pentru Bac.
Asta dacă are vreun interes deoarece, să fim obiectivi, Examenul de Evaluare
Naţională este un soi de păcăleală deoarece, indiferent de rezultat, accesul la
liceu este garantat. Cât despre bac, e mai degrabă o glumă proastă.”
De asemenea, din ultima afirmație a lui Michael
Haulică, înaintăm spre al doilea răspuns la întrebare, mizând pe subiectele
despre care preferă acum să citească tinerii. Precum se poate observa cu
ușurință dacă ne plimbăm prin camerele mai multor adolescente ce spun că sunt
interesate de lectură, genurile predominante sunt cel fantastic și nelipsitele
romane de dragoste. Dar nu mă refer la acele romane fantastice cu povești
complexe, ci la acele clișeice povești cu vampiri și vârcolaci, detalii ce fac
acum best-sell-urile să fie așa apreciate. Deci, printr-o singură privire constatăm
că subiectele ce constituie lista de lectură obligatorie în liceu, spre
exemplu, lipsesc cu desăvârșire din posibilele preferințe ale adolescenților.
Banii, pământul, obsesiile unui țăran, drama intelectualului, situația socială
și tradiționalismul românesc nu mai reprezintă subiecte de actualitate care să
îi determine pe elevi să devoreze un roman. Unii spun că învață suficient din
tradițiile românești și despre situația țăranilor români din lecțiile la
istorie, nefiind atrași de ceea ce aceste romane, cu adevărat capodopere la
vremea lor, pot oferii.
Oliviu Crâznic – scriitor (…și la sfârșit a mai rămas coșmarul –
Vremea, 2010; Ceasul Fantasmelor – Crux Publishing, 2015 ș.a.) susține cu vehemență, fiind intevievat cu
același scop ca și ceilalți doi scriitori de mai sus, că ideea cum că tineretul
nu mai citește este o iluzie, dând ca exemplu momentul când acesta merge la o
librărie pentru a-și cumpăra o anumită carte, fiind nevoit după alegerea ei să
aștepte la coadă, înaintea lui fiind mai mereu adolescenți cu câte una sau două
volume groase în mână. Acesta își completează afirmațiile spunând: „Pe de altă parte, actuala piaţă de carte, în
general – şi aceea destinată tineretului, în special – se caracterizează, atât
în România, cât şi pe plan mondial, printr-o dezvoltare fără precedent a
literaturii de proastă calitate, care tinde să „sufoce” literatura bună.
Privind situaţia din perspectiva unificată a celor două puncte de vedere
prezentate anterior, ajungem la concluzia că problema nu o reprezintă faptul
că „nu se mai citeşte” – problema o reprezintă faptul că
astăzi se citeşte, în cea mai mare parte, literatură proastă.”
În al doilea rând, de unde această
panică în rândul profesorilor și părinților în legătură cu lipsa de interes a
elevilor pentru literatură?
Datorită celor spuse mai sus,
există posibilitatea ca elevii să evite să citească ceea ce ține de lecturi
obligatorii, preferând metodele mult mai ușoare, ce implica o căutare rapidă și
eficientă a informațiilor necesare pe internet: rezumate și comentarii. Economisind
atât timp cât și energie, elevii consideră că nu mai este nevoie să citească,
mai ales dacă această activitate nu le aduce pic de plăcere. Astfel, profesorii
constată că aceștia nu aprofundează cunoștințele prin însușirea acțiunii și
detaliilor romanului, trăgând ca și concluzie faptul că ei nu citesc, dar
sărind peste ipoteza cum că aceștia pot prezenta un interes pentru alte
subiecte, excluzându-le pe cele prezentate în romanele pentru școală. Ei nu pot
fi siguri dacă elevii citesc sau nu acasă, dar pot jura cu mâna pe inimă că
aproape nimeni nu se mai atinge de ceea ce trebuie pregătit pentru școală.
Cu siguranță și părinții au
motivele lor să creadă acestea, fiind în primul rând influențați de ceea ce li
se spune la școală: „Fiul/fiica dumneavoastră nu și-a citit lecturile
obligatorii.” Totuși, când să-și supravegheze cei de astăzi odraslele, când sunt
plecați de la șapte dimineața, când elevul se pregătește pentru școală, până
seara târziu, când acesta își are terminate temele și se acoperă până în gât cu
plapuma moale? Nu acuz acest tip de viață, fiindcă știu că adulții lucrează
pentru copiii lor, dar de la cine să ia exemplu aceștia, dacă mama și tata nu
au timp să citească nici termenul de valabilitate de pe cutia de biscuiți din
cauză că sunt prinși cu serviciul până peste cap? Un copil trebuie mai întâi
încurajat, după aceea obligat și pe urmă criticat.
În ultimul rând aș vrea să îmi
prezint părerea absolut personală legată de acest subiect. Fiind o persoană
interesată de cărți, mulțumită tatălui meu ce poartă o iubire sinceră pentru
ele, încurajez multe alte persoane să citească, asumându-mi riscul de a fi
respinsă. Întrebând în stânga și în dreapta „de ce nu citiți?”, am fost
dezamăgită să aud că pentru marea majoritate cărțile sunt ceva foarte
plictisitor, dar niciodată nu s-au adăugat titluri din literatura universală pe
lista cărților citite de astfel de persoane; majoritare erau cele ce trebuie
citite obligatoriu pentru examenul de bacalaureat. Consider că aceste cărți
trebuie citite, dar pe lângă ele trebuie adăugate lecturi ce să stârnească
iubirea, nu ura elevilor. De asemenea, elevii trebuie să aibă după cine se lua,
adică să vadă în jurul lor că se citește. Poate, dacă nu mi-aș fi văzut tatăl
citind a zecea oară aceeași carte jerpelită, cu coperta colorată interesant, și
n-aș fi confiscat-o și eu din pură curiozitate, n-aș fi fost captivată de
lumile pe care le ascund cărțile în paginile lor.
În concluzie, talerul balanței se
apleacă spre faptul că tinerii citesc, dar nu ceea ce li se impune. Numărul
persoanelor care citesc în prezent nu a scăzut sau crescut în comparație cu
numărul celor ce citeau în trecut. Nu trebuie să uităm că trăim în secolul
vitezei, unde internetul este șeful informațiilor, unde nu există cenzură
asupra nici unei cărți, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că acum se citește
poate mai mult, fiindcă acest lucru este mult mai accesibil decât în România
anului 1940, ca exemplu. Așa cum spune Sorina Bratu, elevă la un liceu
bucureştean, într-un articol din
Ziarul Lumina – „Iar referitor la subiectul
nostru, aş dori să ştiu câţi din cei care spun că tinerii nu mai citesc, au
deschis o carte în ultimii ani? Sau, cât de pasionaţi de literatura română sunt
şi care este ultimul autor român pe care l-au citit? Este o întrebare
retorică.” – , oare câți?
Peisajul trist se schimbă. E
trecător,
