Gata cu victimizarea, vă rog!

Mi s-a urât până peste cap să văd diferite persoane victimizându-se din diferite motive: problemele fetelor slabe, problemele fetelor grase, problemele celor de la facultate, problemele... etc.

AM ÎNȚELES OAMENI BUNI!

Toată lumea are probleme. Nu vă mai plângeți de alegerile făcute. Fiecare om este judecat și răs-judecat pentru felul în care arată, gândește, mânâncă, se mișcă, învăță și așa mai departe. De ce trebuie să ne legăm de toate chestiile astea și de ce apoi trebuie să ne arătăm atât de afectați de ceea ce zic cei din jur?

Dacă o fată este mai plinuță, sau să fiu directă, grasă, imediat trebuie să existe zece persoane pe puțin care să îi sufle în cur cu insulte și bătăi de joc. Apoi, tipa respectivă începe să se simtă foarte atacată și iau naștere „cele 100000 de probleme ale unei fete grase”, articol în care se victimizează pe cât se poate. Înțeleg, există persoane care au anumite probleme de sănătate ce le afectează greutatea - aceste persoane sunt scoase din discuție din start. Dar, există și fete/băieți care bagă în ei ca sparții, râncezesc toată ziua în pat cu laptopul în brațe, apoi se plâng că sunt luați peste picior de alte persoane. Dacă nu îți place cum arăți și că își bat joc alții de tine, lasă KFC-ul, PizzaHut și alte firme de fastfood, închide frumos laptopul și dă-te pe păscut și alergat iubire. 

Nu am nimic personal cu oamenii grași, doar cu acele persoane care sunt așa din propria lor vină (fiindcă bagă în ei ca în spitalul de nebuni) și apoi își descarcă șuncile pe internet sau mai știu eu unde, criticând alte persoane (pe cele slabe de exemplu prin replici „băieții preferă să aibă pe ce pune mână, nu să se lovească în oase” sau „mai bine rotunjoară și cu forme decât o scândură colțuroasă” - hai să muriți voi în chinurile iadului, ardev-ar slănina în focurile lui Satan), sau făcând pe mironosițele. DACĂ EȘTI AȘA COMPLEXATĂ DE CUM ARĂȚI ȘI INVIDIOASĂ PE ALȚII, TE ROG FRUMOS FĂ-ȚI ABONAMENT LA SALĂ, NU CONT DE ASK.FM/FACEBOOK/BLOG-URI etc. doar ca să găsești alte complexate ca tine cu care să îți bați joc de alții, doar fiindcă alții își bat joc de tine. NU E o scuză, nici un motiv. Nu sunteți nici primele nici ultimele femei care au dat 30-40 kg jos prin muncă și perseverență. Poate v-ar ajuta să jucați PokemonGO.

Stați că mai am. Nu scapă nici fetele slabe, că doar de la ele am început articolul. Dragele mele domnișoare slabe, invidiate de jumătate din populația feminină, nu înțeleg care este problema voastră și de ce unele dintre voi (vreau să clarific acum că scriu asta doar pentru cei ce se simt; nu pun pe toată lumea în aceiași oală, ci vorbesc strict de cei ce se încadrează în ceea ce spun) sunt atât de deranjate de faptul că oamenii sunt invidioși pe felul în care arătați? Adică, nu e plăcut să vezi cum lumea se uită la tine (mai mult fetele) cu ură? Pe mine mă unge pe suflet când văd câte o tipă că mă scanează din cap până în picioare și îi vine să mă bată doar fiindcă arăt mai bine decât ea (nu sunt nici pe departe slabă, am și eu șunculița mea, dar mă înțeleg bine cu ea; cum le-am zis și fetelor din clasă când am ras de pe mese toată mâncarea adusă pentru zilele liceului: „Burta asta nu se întreține ușor!”)

La fel ca și în cazul fetelor grase, dacă nu aveți o problemă medicală, puteți să vă îngrășați cât vreți voi. Dar, la fel ca și cele de mai sus, puteți face asta doar dacă vreți, iar voi alegeți să nu o faceți. 

Nu mai băgați în seamă toate câcaturile ce le spun alții, că mă stresați de nu mai pot. Ce dacă te întreabă lumea dacă mânânci suficient? Cunosc multe fete/băieți care bagă în ei un frigider la o singură masă și sunt foarte slabi. Da, îi invidiez, dar nu mă deranjează asta, și nici pe ei. Eu întreb pe toată lumea dacă mânâncă suficient, fie el slab sau gras. Eu să văd oamenii sănătoși și sătui. Totuși mor, îmi vine să mă rostogolesc prin pietre și sticlă, când aud câte una care arată super bine spunând „ar trebui să mai slăbesc” sau câte una care e cât degetul meu mic de slabă spunând „sunt o grasă”. Serios? Serios? Ce oglindă ai acasă fată, din aia ca la circ care lățește imaginea?

Desigur, și în această categorie există fete ce se iau de cele mai grase și așa mai departe. Replici tăioase, insulte și toate cele. Complexate există în ambele categorii. Dacă v-o scos mama voastră pe pământ și v-a dat mâncare și toate cele, de ce trebuie să o urâți pentru asta? Există soluții pentru ambele probleme, atât timp cât vrei să le vezi. De ce trebuie să ne luam la ceartă pentru asta? Eu sunt sătulă până peste cap să văd cum câte una din fiecare categorie o insultă pe cealaltă. SUNTEȚI FRUMOASE ORICUM. Dacă un băiat are a vă iubi, o face cu sau fără șunculițe. 

Eu nu sunt perfectă ca să vă spun să nu vă mai luați de alții, fiindcă și eu mai zic de una sau  de alta că e slabă sau grasă, dar acum am vrut doar să vă zic să nu vă mai victimizați atât că mi se urcă sângele la cap și mor. Eu vă zid doar să nu ascultați de alții și să nu dați mai departe ce primiți rău. Dacă am împărți toți în stânga și în dreapta doar rău, n-ar mai exista fericire. Știu că sună a predică, dar de la noi începe totul. Dacă vreți schimbare, faceți ceva în legătură cu asta.

Și vă rog, lăsați existența sau lipsa grăsimii corporale în pace.

Băieților, nu vă plângeți că fetele arătă nu știu cum dacă voi aveți burtă de bere și față de se sparge oglinda când treceți pe lângă ea. Chiar e greu să găsești pe cineva care să aprecieze prima data CREIERUL, așa cum e el, rozaliu și moale, cu o mulțime de cute și adâncituri, în a cărui structură se mai găsesc - în generațiile de azi - și câte 2-3 neuroni funcționabili (restul sunt ușor omorâți de mici, în loc să fie cultivați). Măi, sânii se lasă, curul la fel, pielea se zbârcește, ajungem la un moment dat în care nici 2 tuburi de fond de ten nu ne pot ascunde imperfecțiunile feței, dar caracterul frumos și mintea bine-înflorită rezistă mult mai mult. Nu vă zic să nu aveți grijă de felul în care arătați, dar nu puneți asta pe primul loc, mai ales în relațiile sentimentale. În general cele mai frumoase persoane au cel mai putrezit interior.Cei ce își cultivă foarte mult exteriorul, n-au timp și de interior.

În fine, știu că v-am plictisit cu asta. Încep să fiu stresată de postările pe această temă de pe Facebook. O ultimă întrebare. E așa greu să înțelegeți că sunteți frumoase atunci când vă simțiți așa? Totul ține de atitudinea pe care o aveți. Dacă sunteți voi în pielea voastră, nu mai contează kilogramele. 

Cu drag, Norax.

Japonia

      Japonia, sau Țara Soarelui Răsare, este una dintre cele mai frumoase țări asiatice. Este, de asemenea, și una dintre cele mai moderne țări, dar poporul japonez ține de tradițiile sale cu dinții, deoarece pentru ei moștenirea lăsată de strămoși este unul dintre cele mai importante lucruri. Acestea fiind spuse, vă voi prezenta câteva detalii interesante despre Japonia, printre care și tradiții sau obiceiuri.

1. Cea mai importantă sărbătoare pentru japonezi este Anul Nou, cu această ocazie oprindu-și activitatea până și cele mai mari companii. Japonezii sărbătoresc prin întâlnirea tuturor membrilor familiei în aceeași casă, bând un anumit tip de sake (băutură japoneză făcută din orez), ce se presupune că asigură o viață lungă și mâncând o anume supă de orez care se spune că șterge toate lucrurile rele din anul ce a trecut. Cel mai adesea, în prima zi a anului nou, japonezii își vizitează rudele și prietenii, urându-le un an nou cu bine, și decorează ușa de la intrare cu ramuri de pin și cu ghirlande de paie, care feresc, în mod simbolic, de intrarea oricărui rău în casă.
2. Japonezii au pentru fiecare perioadă a anului festivaluri simbolice, ca de exemplu cele de vară, ce au ca scop îmbunarea zeilor pentru a le dărui recolte bogate, sau cele de toamnă care sunt menite să le mulțumească acestora pentru recolte. Totuși, cele mai importante festivaluri sunt cele de vară, care au ca scop ferirea japonezilor de boli. Festivalul Gion - faimos pentru cele 32 de care de procesiune expuse în paradă pe străzi, a fost inițial festivalul unui cult cu o răspândire largă, începând cu perioada Heian (794-1185), pe tot parcursul evului mediu. Simpatizanții acestui cult credeau că bolile și epidemiile erau cauzate de spiritul unor oameni puternici care au murit lăsând în urma lor invidie. Deoarece epidemiile apăreau frecvent în timpul verii, majoritatea festivalurilor de vară aveau scopul de a împăca oamenii cu spiritele care au cauzat epidemiile. În timpul Festivalului Tenjin, care își are de asemenea originile în credințele unui cult, un mare număr de bărci încărcate cu tobe și păpuși urmăresc bărci care poartă care de procesiune colorate în josul râurilor din Osaka. Unul dintre cele mai mari festivaluri de vară japoneze, care atrage muți turiști în fiecare an, este Festivalul Nebuta. Acest festival se desfășoară în prefectura Aomori dar și în alte zone din nordul Japoniei, la începutul lunii august. Festivalul este caracterizat prin parada unor imense care de procesiune din hârtie, luminate din interior, având reprezentări ale unor personalități japoneze din trecut și prezent. Se crede că festivalul își are originea într-un ritual care alunga somnolența, cuvântul nebuta derivând de la cuvântul japonez care are sensul de a dormi.
   
3. Unul dintre cele mai bizare obiceiuri ale japonezilor este sorbitul gălăgios al mâncării. Această gălăgie provocată în timpul mesei, considerată de europeni o insultă, este modul în care cel ce mânâncă complimentează bucătarul. Acesta arată astfel că mâncarea este gustoasă, că îi place și că bucătarul se pricepe la ceea ce face.
4. Dacă te vei duce vreodată să bei sake cu un japonez,
   
   să nu îți torni niciodată singur băutură în pahar. Aceasta este o insultă la adresa partenerului tău. Obiceiul este ca gazda să toarne băutură invitatului, sau dacă nu este cazul, doi prieteni șă-și toarne băutură reciproc, în caz de observă paharele goale.
5. Podelele înalte la casele japoneze te invită să te descalți la intrare, urmând să primești eventual o pereche de papuci de casă. Japonezii sunt destul de fixați pe ideea de curățenie, iar în general podelele lor de lemn nu prezintă nici o pată. Nu ar fi păcat ca cineva să lase urme prin casă?
6. Japonezii sunt foarte superstițioși, motiv pentru care filmele lor cu fantome îți dau fiori pe șira
   
   spinării. Fiecare școală are propriile ei povești cu fantome, ca fantoma din camera de muzică, ce folosește pianul când nimeni nu ar mai trebui să fie în campusul unității, sau macheta umană din laboratorul de biologie ce se mișcă singură.
7. Dacă ești invitat în casa unui japonez, nu merge cu mâna goală fiindcă este nepoliticos. De asemenea, este un gest urât să refuzi cadoul ce gazda ți-l oferă.
8. Ceremonia ceaiului este un ritual tradițional influențat de budismul Zen prin care ceaiul verde matcha este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană inițiată și
   servit unui grup mic de oaspeți într-o atmosferă liniștită. În esența sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.
9. Kimono-urile sunt costumele naționale ale japonezilor, 
   
   reprezentând unul dintre cele mai rafinate costume tradiționale din lume. Acestea au o croială extrem de simplă, toate liniile fiind drepte, însă în ciuda faptului că este o haină simplă, modul său de aranjare este foarte complicat. Modelele sunt foarte diverse și colorate, putând fi asemănate cu adevărate opere de artă.
10. Toată lumea a auzit de gheișe. Acestea sunt dame de companie japoneze, care sunt și dansatoare și interprete ale artei japoneze în același timp.                                          

         Acestea sunt doar câteva lucruri despre Japonia și doar câteva obiceiuri care sunt mai ușor de înțeles de noi. Japonezii sunt oameni stricți, fiindcă amplasarea geografică și istoria i-a cizelat în așa fel, dar sunt și foarte ospitalieri și înțelegători. Deseori le este greu să ne înțeleagă pe noi, cu obiceiurile noastre, cum și nouă ne este greu să dăm de capăt obiceiurilor lor. 

Arta Modernă

Arta modernă se definește prin perioada cuprinsă între impresionism și postmodernism, ieșind în evidență cu caracterul independent al  creațiilor artistice față de caracterul realist al lucrurilor, de care acestea fuseseră  legate. Culorile și formele sunt văzute ca entități de sine stătătoare, ieșind din cotidianul realității externe, putând fi asemănate cu notele muzicale ce își exercită existența în sine, trezind anumite stări și producând în inimile oamenilor anumite senzații.

Acestea fiind spuse, așa putem descrie în termeni complicați ceea ce „arta modernă” cuprinde. Totuși, eu nu aș putea să rezum creațiile moderne în doar câteva fraze sumare, ceea ce mă determină să o caracterizez în continuare, doar că nu sub privirea critică a unui expert, ci prin ochii unui admirator înrăit.

Ceea ce cu siguranță pot afirma despre arta modernă este faptul că înțelegerea ei nu stă la îndemâna oricui, cu atât mai puțin a celor ce nu pot privi dincolo de aparențe. Niciodată nu am considerat că arta trebuie privită din perspectiva singulară a unui om simplu, ci trebuie analizată din mai multe puncte de vedere, dar în ceea ce privește acest tip de artă, nici măcar o abordare perfecționistă nu ar putea cuprinde tot ceea ce creatorul a dorit să exprime. Câteodată, poate acesta n-a vrut să descrie nimic, sau mai bine zis, a dorit să cuprindă întregul „nimic” într-un tablou în care culorile se amestecă haotic, fără să creeze nici o formă perceptibilă.

Privind în jurul nostru, putem considera totul ca fiind „artă”, chiar și felul în care pică chibriturile când ai scăpat cutia din mână. Poate din acest concept s-au inspirat și creatorii de artă modernă, fiindcă au reușit să combine lucruri ce nu și-ar fi găsit asocierea în nici un al domeniu. Artiștii doresc să descrie prin munca lor atât de multe lucruri ce ne înconjoară pe noi în viața de zi cu zi, doar că modul lor este unul ce te lasă cu greu să îi pătrunzi în profunzimile semnificației. Culorile îți fură ochii, sau te moleșesc prin felul în care se întrepătrund, iar uneori te pierzi în iluziile optice provocate de o înlănțuire de forme bicolore.  Adâncindu-te în lumea unui tablou ce prezintă o imagine dezbinată, aproape ilogică, găsești o ordine aparte, dându-ți seama că în orice dezordine există un factor determinant ce o face să fie specială, unică.

Dacă un peisaj simplu trezește în tine liniște sau melancolie, o creație artistică modernă te poate trece de la o stare la alta, din uimire în teamă, sau chiar într-o stare de agitație, doar fiindcă ai cuprins cu privirea o întreagă poveste, formată din câteva linii colorate aprins. Cum să-ți mai desprinzi mintea de la astfel de lucruri?

În concluzie, arta modernă este acea artă care, după ce te prinde în mrejele ei fabuloase, îți creează o dependență pentru frumos  - este recomandat să o hrănești constant. Nu este dedicată oricui, cum am mai zis, dar prezintă lumea noastră, doar că în alte „cuvinte”; chiar dacă modul de exprimare diferă, iar acest tip de artă a fost privit cu reticență la început, oamenii sunt niște ființe înzestrate cu o minte ce poate traduce trăiri și sentimente în sute de moduri, fiecare sperând să ajungă la inima celuilalt. 

Cu drag, Norax.

#10 recenzie „Lola și băiatul de treabă din vecini” de Stephanie Perkins

Inițial, recenzia asta a fost pentru un concurs, dar svând în vedere că ei „au avidențiat” recenziile bune printr-o extragere random, mi-am permis să postez apoi recenzia pe blog. Ști că nu aș fi câștigat oricum, dar protestul meu este pentru cei care ar fi meritat mai mult decât câștigătorii să câștige.
Să începem!

Descriere: Lola Nolan nu crede în modă… crede în deghizări.

Cu cât mai scumpă costumaţia — mai strălucitoare, mai absurdă, mai neobişnuită — cu atât mai bine. Dar chiar dacă stilul Lolei este scandalos, ea e o fiică ascultătoare şi-o prietenă cu planuri mari de viitor. Totul e aproape perfect (inclusiv iubitul ei rocker sexy), până în clipa în care spaima vieţii ei devine realitate: gemenii Bell, Calliope şi Cricket, se întorc în cartier. Când Cricket — inventator talentat — păşeşte din umbra surorii lui gemene şi revine în viaţa Lolei, ea trebuie în sfârşit să facă pace cu sentimentele-i de o viaţă pentru vecinul de alături.

„O să vă îndrăgostiți de Lola și băiatul de treabă din vecini. O să vă îndrăgostiți nebunește! Fiecare pagină e scânteietoare!”— SARAH MLYNOWVSKI

Nu sunt atrasă în mod special de cărțile de dragoste, dar nu mai știam ce să iau de la bibliotecă. Am fost plăcut surprinsă de această carte. Coperta îmi dădea de înțeles că este o dulcegărie, iar volumul anterior, care avea drept subiect Parisul (și pe care nu l-am citit), mi s-a părut extrem de clișeic. Parisul și iubirea sunt, poate, mai clișeice chiar și decât tocilara și băiatul rău.

O să continui puțin cu „Anna și sărutul franțuzesc” (primul volum), deoarece într-o evaluare de-a ei de către o scriitoare, se spunea că descrie într-adevăr sentimentul de a fi îndrăgostit. Iar în Lola se petrece exact același lucru, dar cu un plus de sentiment: sentimentul de a iubi pe cineva, dar de a nu fi el persoana potrivită. Îmi dau cu părerea, dar cred că toți știu cum e să fii într-o relație cu persoana nepotrivită. Pe lângă asta, Lola mai iubea și pe altcineva. Și tot nega, pentru că ea chiar îl iubea pe Max (iubitul ei inițial), cu toate că sentimentele ei erau mai puternice pentru Cricket (băiatul din vecini și prieten din copilărie, plecat pentru doi ani și revenit apoi).

Sinceră să fiu, nu m-am îndrăgostit de Lola sau de băiatul de treabă din vecini, ci m-am îndrăgostit de Max. Pentru că Max nu era, de fapt, personajul negativ. Și el chiar o iubea. Chiar se iubeau. Asta e ideea, de asta nu este el personajul negativ sau băiatul rău. Lupta pentru ea și iubirea lor, era drăguț și... da, era drăguț. Tatuaje, trupă rock, știți voi. Când am citit descrierea am crezut că el este chiar rău și o tratează oribil sau așa ceva, dar nu, nop, nada. Băiat super de treabă.

Bine, în cartea spunea că el ar fi fost o persoană prea arogantă pentru ca Lola să fie cu el. Oh, să fim serioși, să fii arogant e un hobby atât de des întâlnit că nici nu mai este luat drept defect. Ideea asta de a-l face spre final băiatul rău mi s-a părut fără vreaun rost. Am trecut peste ea zicând „Tot Max e cel mai tare”. Adică, în final, nu este acesta un motiv suficient de bun ca el să fie băiatul rău. Mai bine se lăsa povestea așa, fără să-l jignească pe Max, pentru că ar fi ieșit mai bine. Zic și eu...

Cartea în sine a fost un spoiler, dar un spoiler al naibii de ucigător! Mai ales pentru mine, pentru că îmi plăcea de Max. Și-mi plăcea relația lor. Erau drăguți. Erau. Știam că, într-un final, aveau să nu mai fie împreună. Și nu-mi puteam imagina cum se va întâmpla acest lucru fără ca el să fie super-rănit sau fără ca el să o înșele, ceea ce ar fi fost super clișeic.

Și nu, nu a fost clișeic, a fost chiar normal, dar neașteptat. Ormal în sensul că multe relații nepotrivite se sfârșesc după o simplă ceartă plină de jigniri pe care nu le cunoșteau ceilalți pentru că pur și simplu nu erau persoana potrivită unul pentru celălalt.

Cartea a fost suficient de diferită de altele ca să nu fie prea clișeică, dar în măsura în care personajele rămâneau suficient de posibile în viața reală, la fel ca și personajele. Personaje speciale, dar normale. Pline de sientimente. Încă din descriere vă dați seama că Lola este specială. Este și vegetariană. Cricket este cam greu de definit, pentru că este cumva timid, dar foarte băgăcios și plin de viață. Mai apare și... Lindsey cred că o cheamă, o fată obsedată de romanele polițiste care ia viața drept un roman polițist. Să nu mai vorbim de tații gay ai fetei și mama care a abandonat-o pentru că nu putea avea grijă de ea.

Personajele sunt într-adevăr speciale. Acțiunea și evenimentele nu le pot numi cu adevărat cine-știe-ce, dar au fost captivante, logice, normale oarecum. Nu au fost nici triste, nici fericite.

Metafore se găseau adesea. Nu erau prea speciale, dar se vedea că această carte nu a fost doar pur și simplu scrisă la nimereală, ci și gândită într-o anumită măsură. Motivul lunii mi s-a părut băgat prea în mijlocul cărții, dar a fost prezentat foarte drăguț la sfârșit, printr-un obiect pe care i-l oferă Cricket, dar construit special pentru ea. Și un obiect special, interpretând ceva special și anume simbolul iubirii celor doi.

De asemenea, cartea trece dincolo de aparențe și învață cititorii acestia că aparenețele pe care lumea pune atâta preț nu contează cu adevărat.

Nota mea: 8/10. Cartea nu a fost ceva care sa schimbe viata cuiva sau să fie vreo operă. A fost o lucrare drăguță, ușoară, care merită citită pentru talentul autoarei și pentru ideea originală și captivantă. 

Cu respect,

Leah.

#9 mini-recenzie: „Jurnalul unui adolescent timid” de Stephen Chbosky

O numesc mini-recenzie pentru că nu am terminat cartea și pentru că nu am prea multe de spus, pentru că o să vorbesc doar despre jumătate din ea.
Dar de ce îți permiți să faci recenzie la o carte pe care nici măcar nu ai terminat-o?
Păi pentru că există un motiv clar pentru care nu am terminat-o, ceea ce ar putea spune multe despre carte. Mai ales că eu de obicei termin cărțile într-un final...
Și de ce, mă rog, nu ai terminat-o?
Pentru că nu a fost o carte bună.
Mi s-a părut o carte pentru copii. Ok, da, scrie și pe ea că e mai mult de copii, dar eu citesc cărți pentru copii. Iar cartea asta a fost plictisitoare. Personajul era prea fătălău pentru un puști de 15 ani. Și da, era timid, dar dacă ești timid nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă o viață de liceu. Avea și doi frați mai mari, de undeva trebuia să știe.
Cu adevărat, nici acțiunea nu avea cine știe ce.
Autorul nu avea nimic special în felul lui de a scrie. Cartea asta nu mi-a captat cu nimic atenția. Se vorbea prea mult despre familia puștiului, dar nu se ajungea la nimic interesant sau care să aibă vreun rost sau simbol.
Din aceste motive nu am putut termina cartea. Sincer, s-a întâmplat acum mult timp, nu mai țin minte detalii pe care să le dau drept exemplu, dar eu nu consider că este o carte care merită. Poate doar dacă gusturile tale privesc acest tip de carte...

Cu dezamăgire,

Leah.

Recomandare serial: Spartacus

scenă epică parcă desprinsă din tablourile antice

În primul episod al primului sezon mi-a fost greu să mă uit, iar când în final l-am văzut n-am avut niciun chef să continui serialul. Efectele sângeroase erau oribile, atmosfera mereu înecată în gri și maro mă enerva la culme, nu-mi plăcea niciun personaj, iar luptele mi se păreau tipice. Pe deasupra, pe lângă faptul că nu-mi place Roma și nu am nicio atracție față de aceasta, nici măcar nu o tolerez.
La insistențele prietenului meu, m-am uitat la cel de-al doilea episod. N-au fost atât de multe lupte și, cumva, mi-a plăcut. Am vrut să mă uit și la următorul. Apoi din nou la următorul și tot așa, până nu mai puteam să mă las de acest serial. M-am îndrăgostit de multe dintre personaje și de felul actorilor de a juca. Cel mai mult mi-a plăcut de Quintus, al cărui actor parcă s-a născut acel personaj.
Spartacus, hm, nu pot spune că mi-a plăcut, dar juca într-un anume fel care îmi capta atenția. Ilythia juca din nou bine. Soția lui Quintus (și îmi e jenă să recunosc că nu mai știu cum o cheamă) mi s-a părut o actriță incredibilă, mai ales în sezonul al doilea.

Gannicus

caracter nepomenit

Ilytrhia

N-am putut să nu observ simbolurile multiple și scenele parcă desprinse din tablourile vechi. Simțul artistic al regizorului a fost foarte clar observat până și în scenele de sex care au fost cu totul altfel față de orice altă scenă de sex, anticipând următoarele dezastre. Până și orgiile au fost suficient de realistice și clare pentru acel tip de populație și nu s-a ascuns adevărata față a Romei din acele vremuri, cum se întâmplă în alte filme despre aceasta. Am fost plăcut surprinsă să găsesc o ură față de Roma a personajelor în acest serial, ceea ce m-a făcut să mă simt bine pentru că și eu le împărtășesc ura.
Aș numi acest serial o poezie grotescă, dar frumoasă prin realismul ei prezentat grațios.
De aici vor urma spoilereee.
Niciodată nu mi-a plăcut Crixus și nu pentru că ar fi personajul negativ, pentru că pe Quintus l-am plăcut la nebunie, dar actorul e oribil. Arată ca un cocalar care a mers prea mult la sală, dar care a și fumat din clasa a șasea. Și nici prea bine nu juca.

Quintus Batiatus

Mira

În al doilea sezon au înlocuit-o pe Naevia cu o fufă care nu avea nici cea mai vagă idee nici măcar cum se scrie „actorie” sau „actriță”... Am rămas stupefiată când am văzut cu ce au înlocuit-o. Adică puii mei... Dacă actrița nu mai vrea să joace, măcar băgați pe cineva MĂCAR capabil să joace orice. Dar deh, trebuiau neaparat să o bage și să mai bage și pe cineva care „știe să lupte”.
Consider că lui Mira i-au dat prea multă atenție pentru ca apoi să moară în cel mai stupid mod.
De fapt, aproape cel mai stupid, că Oenomaus a murit în cel mai stupid mod posibil. Nici măcar o lacrimă nu mi-a căzut.
N-am putut să nu remarc, de asemenea, că sclavii puteau citi în anul 100 înainte de Hristos.

primul Spartacus

La un momentdat au devenit și ei stupizi cu drame de telenovelă, dar nu a fost prea grav, sinceră să fiu.
Trebuie să apreciez nuditatea unor actori care au jucat atât de bine. Adică... actor care joaca bine și se mai prezintă și în fața camerei nud! Și nu, nu sunt curve și nici curvi, pentru că ei s-au dezbrăcat pentru niște scene epice, nu pentru plăcerea porno a altora. Sau, eu știu? E de admirat pentru orice s-ar fi dezbrăcat!
Sfârșitul întregului sezon a fost epic, de-a dreptul epic. Chiar nu-mi dădeam seama cum o s-o scoată la capăt. Clar am plâns.
Totuși, am fost dezamăgită că până la final nu i-am văzut și eu în altceva înafară de chiloți...
Oarecum, mă așteptam la acest tip de final pentru că nu aș fi văzut rostul de a termina serialul în acel punct fără să moară toți sau fără cucerească Roma. Roma nu aveau cum s-o cucerească pentru că ar fi scris în istorie despre asta, iar serialul este realist. În final nu a fost atât de trist. A murit Spartacus (care, apropo, a fost un actor bun primul chiar dacă nu a fost preferatul meu, avea o naturalețe de a juca, față de al doilea care, chiar dacă juca mai bine, se străduia prea mult; dar amândoi sunt unici și pe niciunul nu îl văd jucându-l pe Spartacusul celuilalt), a murit Crixus (scena în care a murit a fost așa șmecheră, păcar că a stricat-o actrița ce o juca pe Naevia), a murit Gannicus (la care nu mă așteptam săp moară, dar nici nu a murit într-un mod în care nu putea muri)... Sincer, cred că i s-a dat mai multă atenție morții lui Gannicus decât morții lui Spartacus, care era personajul principal.

mai multi, al doilea Spartacus în dreapta, dar nu cel blond

Oricuuum, a fost un serial epic și mult mai bun decât serialele care domină normal piața. Perfect regizat, cu câteva defecte care pe mine m-au afectat, dar probabil că alții nici nu le-au observat. Momentan, este cel mai bun serial văzut de mine, iar dacă nu l-ai văzut, păcar, ar fi trebuit s-o faci.
Mi-a plăcut atât de mult și sunt oarecum dezamăgită de final, dar nu chiar dezamăgită, pentru că a fost unul mai mult decât potrivit, dar mi-a părut rău. M-a inspirat să scriu o continuare a acțiunilor, dar nu știu dacă o să fie potrivită: până la urmă e decizia regizorului să lase evenimentele în acest punct, iar finalul a fost și fericit și trist.

Cu entuziasm,

Leah.

Manga și anime

De mici copii am avut ocazia să vizionăm la televizor pe anumite canale de desene animate producții japoneze dublate în limba română, dar niciodată nu ne-am gândit că acestea ar purta numele de „anime-uri”. Ca de exemplu, ce copil care a prins canalul Jetix nu-și amintește de „Pokemon” sau „Regele shaman”? Există până și în ziua de azi anime-uri care se transmit pe canale de desene animate, fiind dublate în limba română, ca de exemplu „Inazuma Eleven” ce îl puteam vedea pe CartoonNetwork.
 Să o luăm, totuși, cu începutul. Termenul de „manga” se traduce prin „benzi desenate”, fiind utilizat de străini strict pentru „benzi desenate japoneze”. Deci, dacă auziți vreodată de „manga”, gândul vostru trebuie să zboare înspre Japonia. Aceste benzi desenate combină arta japoneză cu alte stiluri străine de desenat, forma prezentă în care apar luând naștere după Al Doilea Război Mondial. În general acestea sunt alb negru, doar coperta sau primele pagini fiind colorate.

Pokemon

            Dacă în SUA și Europa benzile desenate erau și sunt adresate doar copiilor, în Japonia manga-urile se adresau mai multor categorii de cititori, de la copii, până la oameni maturi, trecuți de 40 de ani. Astfel, datorită varietății de oameni ce citeau aceste benzi desenate, s-au creat edituri specializate adresate unui public țintă. Denumirile japoneze pentru aceste categorii de vârstă au ajuns să fie folosite și în occident în privința manga-urilor, ele fiind urmatoarele:

• Kodomo (copil) - adresate copiilor
• Shojo (fată tânără) - tinere fete și adolescente
• Shonen (băiat) - băieți și adolescenți
• Josei / Redisu / Redikomi (femeie) - adresate tinerelor femei cu vârste între 18-30, fiind citite totuși și de bărbați
• Seinen (adulți) - bărbaților tineri cu vârste cuprinse între 18-30 dar ajungându-se la un public de până în 40 de ani

Datorită faptului că manga-urile acopereau un sector mare din piață, seriile manga au reușit să dezvolte o diversitate mare de subiecte si teme, de la aventură, acțiune, romantism, până la istorie, robotică și afaceri/comerț.

Shaman King

„Anime” este prescurtarea folosită de japonezi pentru „animații”, ceea ce diferă de „desene animate”. Anime-urile reprezintă producții animate japoneze, ce folosesc același stil de desen ca și manga-urile; putem spune foarte bine că anime-urile sunt felul în care manga-urile prind viață, fiindcă cel mai adesea, înaintea oricărui anime, a fost mai întâi un manga, la fel cum înaintea unui film, a existat un scenariu. Dacă la manga am vorbit despre o diversitate foarte mare de teme abordate, aici ne raportăm la aceiași caracteristică, adică varietatea. Poți să găsești anime-uri istorice, care să prezinte războaie, cataclisme, sau fantastice, cu dragoni, vrăjitori și zâne. Există de asemenea, pe lângă seriile îndrăgite, și filme, care sunt la fel de apreciate ca și producțiile cinematografice de la Hollywood. Ca de exemplu, în anul 2001, filmul anime Spirited Away (Sen to Chihiro no Kamikakushi) a întrecut filmul Titanic în ceea ce privește popularitatea, la nivelul Japoniei.

Spirited Away

Ecranizarea celui mai vechi anime, “Namakura-gatana” (“An Obtuse Sword”), a avut loc în 1917. Filmul ce dura două minute prezenta povestea unui samurai care a fost păcălit să cumpere o sabie ruginită. Acesta încearcă să atace trecătorii, pentru a examina capacitățile sabiei, însă oamenii săraci s-au luptat cu el și l-au doborât. Așadar, luând în calcul anul ecranizării celui mai vechi anime, putem spune că producțiile animate japoneze au o istorie lungă.
Ca mediu vizual, stilurile anime-urilor diferă de la artist la artist, sau de la studio la studio. Cele mai uzuale caracteristici ale anime-urilor sunt anumite particularități în construcția personajelor. De exemplu, ochii: mulți artiști aleg să exagereze mărimea ochilor; mult mai mari decât este normal, pentru că aceștia sunt considerați oglinda sufletului, deci dau un plus de expresivitate, sau mult mai mici, ca niște puncte lăsate de o pensulă mai groasă. Totuși, există și artiști care, abordând subiecte serioase, realizează personaje pe măsură, părând cât mai realiste. O altă particularitate exagerată este părul. De multe ori personajele au părul foarte bufant, de parcă ar fi fost umflat cu pompa, sau ridicat în vârful capului, de parcă și-ar fi băgat degetele în priză, paleta de culori fiind foarte diversificată. De multe ori părul este o adevărată lucrare de artă, cuprinzând umbre, mai multe culori, sau pur și simplu un design foarte complicat, care te face să te întrebi cine este suficient de răbdător să deseneze de deci de ori același lucru, exact în același mod. Personajele sunt în general bine proporționate, dar mai există și cazuri în care mâinile, picioarele sau bazinul sunt lungite sau scurtate, în funcție de genul animației.
De asemenea, personajele au expresii faciale foarte grăitoare, fiecare stare având un fel de stereotip. Ca exemplu putem lua mânia care este exprimată prin acele vene de la tâmplă care pulsează nervos, sau ceea ce se numește „stressmark”, sau picătura imensă de transpirație care apare când personajele sunt emoționate, sau rușinate. De multe ori, personajele feminine din anime au obiceiul să scoată de nicăieri un ciocan și să-l lovească pe băiat atunci când acesta face ceva care să le enerveze, generând niște cucuie imense, lucru destul de ciudat, dar care provoacă de multe ori o criză de râs.

Shingeki no Kyojin

Unele dintre cele mai apreciate serii anime sunt Naruto, Bleach, One Piece, Fairy Tail, fiind totodată și unele dintre cele mai lungi (peste 300 de episoade). În general anime-urile apar pe sezoane (sezonul de vară, toamnă, etc.), iar uneori, la sfârșitul anului, se vorbește despre „cele mai bune anime-uri ale anului”. De exemplu, în 2013, unul dintre cele mai apreciate anime-uri a fost Attack on Titan (numele oficial fiind: Shingeki no Kyojin). 

Voi reveni în alt articol cu top anime-uri vizionate de mine, inclusiv anime-uri care mi-au plăcut foarte mult. Poate, dacă voi avea timp și vor fi apreciate, voi și recomanda anime-uri, așa cum recomand și cărți. Ne gândeam să facem recenzii și la filme, dacă va avea timp Leah.

Gânditoarea Norax.