#10 recenzie „Lola și băiatul de treabă din vecini” de Stephanie Perkins

Inițial, recenzia asta a fost pentru un concurs, dar svând în vedere că ei „au avidențiat” recenziile bune printr-o extragere random, mi-am permis să postez apoi recenzia pe blog. Ști că nu aș fi câștigat oricum, dar protestul meu este pentru cei care ar fi meritat mai mult decât câștigătorii să câștige.
Să începem!

Descriere: Lola Nolan nu crede în modă… crede în deghizări.

Cu cât mai scumpă costumaţia — mai strălucitoare, mai absurdă, mai neobişnuită — cu atât mai bine. Dar chiar dacă stilul Lolei este scandalos, ea e o fiică ascultătoare şi-o prietenă cu planuri mari de viitor. Totul e aproape perfect (inclusiv iubitul ei rocker sexy), până în clipa în care spaima vieţii ei devine realitate: gemenii Bell, Calliope şi Cricket, se întorc în cartier. Când Cricket — inventator talentat — păşeşte din umbra surorii lui gemene şi revine în viaţa Lolei, ea trebuie în sfârşit să facă pace cu sentimentele-i de o viaţă pentru vecinul de alături.

„O să vă îndrăgostiți de Lola și băiatul de treabă din vecini. O să vă îndrăgostiți nebunește! Fiecare pagină e scânteietoare!”— SARAH MLYNOWVSKI

Nu sunt atrasă în mod special de cărțile de dragoste, dar nu mai știam ce să iau de la bibliotecă. Am fost plăcut surprinsă de această carte. Coperta îmi dădea de înțeles că este o dulcegărie, iar volumul anterior, care avea drept subiect Parisul (și pe care nu l-am citit), mi s-a părut extrem de clișeic. Parisul și iubirea sunt, poate, mai clișeice chiar și decât tocilara și băiatul rău.

O să continui puțin cu „Anna și sărutul franțuzesc” (primul volum), deoarece într-o evaluare de-a ei de către o scriitoare, se spunea că descrie într-adevăr sentimentul de a fi îndrăgostit. Iar în Lola se petrece exact același lucru, dar cu un plus de sentiment: sentimentul de a iubi pe cineva, dar de a nu fi el persoana potrivită. Îmi dau cu părerea, dar cred că toți știu cum e să fii într-o relație cu persoana nepotrivită. Pe lângă asta, Lola mai iubea și pe altcineva. Și tot nega, pentru că ea chiar îl iubea pe Max (iubitul ei inițial), cu toate că sentimentele ei erau mai puternice pentru Cricket (băiatul din vecini și prieten din copilărie, plecat pentru doi ani și revenit apoi).

Sinceră să fiu, nu m-am îndrăgostit de Lola sau de băiatul de treabă din vecini, ci m-am îndrăgostit de Max. Pentru că Max nu era, de fapt, personajul negativ. Și el chiar o iubea. Chiar se iubeau. Asta e ideea, de asta nu este el personajul negativ sau băiatul rău. Lupta pentru ea și iubirea lor, era drăguț și... da, era drăguț. Tatuaje, trupă rock, știți voi. Când am citit descrierea am crezut că el este chiar rău și o tratează oribil sau așa ceva, dar nu, nop, nada. Băiat super de treabă.

Bine, în cartea spunea că el ar fi fost o persoană prea arogantă pentru ca Lola să fie cu el. Oh, să fim serioși, să fii arogant e un hobby atât de des întâlnit că nici nu mai este luat drept defect. Ideea asta de a-l face spre final băiatul rău mi s-a părut fără vreaun rost. Am trecut peste ea zicând „Tot Max e cel mai tare”. Adică, în final, nu este acesta un motiv suficient de bun ca el să fie băiatul rău. Mai bine se lăsa povestea așa, fără să-l jignească pe Max, pentru că ar fi ieșit mai bine. Zic și eu...

Cartea în sine a fost un spoiler, dar un spoiler al naibii de ucigător! Mai ales pentru mine, pentru că îmi plăcea de Max. Și-mi plăcea relația lor. Erau drăguți. Erau. Știam că, într-un final, aveau să nu mai fie împreună. Și nu-mi puteam imagina cum se va întâmpla acest lucru fără ca el să fie super-rănit sau fără ca el să o înșele, ceea ce ar fi fost super clișeic.

Și nu, nu a fost clișeic, a fost chiar normal, dar neașteptat. Ormal în sensul că multe relații nepotrivite se sfârșesc după o simplă ceartă plină de jigniri pe care nu le cunoșteau ceilalți pentru că pur și simplu nu erau persoana potrivită unul pentru celălalt.

Cartea a fost suficient de diferită de altele ca să nu fie prea clișeică, dar în măsura în care personajele rămâneau suficient de posibile în viața reală, la fel ca și personajele. Personaje speciale, dar normale. Pline de sientimente. Încă din descriere vă dați seama că Lola este specială. Este și vegetariană. Cricket este cam greu de definit, pentru că este cumva timid, dar foarte băgăcios și plin de viață. Mai apare și... Lindsey cred că o cheamă, o fată obsedată de romanele polițiste care ia viața drept un roman polițist. Să nu mai vorbim de tații gay ai fetei și mama care a abandonat-o pentru că nu putea avea grijă de ea.

Personajele sunt într-adevăr speciale. Acțiunea și evenimentele nu le pot numi cu adevărat cine-știe-ce, dar au fost captivante, logice, normale oarecum. Nu au fost nici triste, nici fericite.

Metafore se găseau adesea. Nu erau prea speciale, dar se vedea că această carte nu a fost doar pur și simplu scrisă la nimereală, ci și gândită într-o anumită măsură. Motivul lunii mi s-a părut băgat prea în mijlocul cărții, dar a fost prezentat foarte drăguț la sfârșit, printr-un obiect pe care i-l oferă Cricket, dar construit special pentru ea. Și un obiect special, interpretând ceva special și anume simbolul iubirii celor doi.

De asemenea, cartea trece dincolo de aparențe și învață cititorii acestia că aparenețele pe care lumea pune atâta preț nu contează cu adevărat.

Nota mea: 8/10. Cartea nu a fost ceva care sa schimbe viata cuiva sau să fie vreo operă. A fost o lucrare drăguță, ușoară, care merită citită pentru talentul autoarei și pentru ideea originală și captivantă. 

Cu respect,

Leah.

#9 mini-recenzie: „Jurnalul unui adolescent timid” de Stephen Chbosky

O numesc mini-recenzie pentru că nu am terminat cartea și pentru că nu am prea multe de spus, pentru că o să vorbesc doar despre jumătate din ea.
Dar de ce îți permiți să faci recenzie la o carte pe care nici măcar nu ai terminat-o?
Păi pentru că există un motiv clar pentru care nu am terminat-o, ceea ce ar putea spune multe despre carte. Mai ales că eu de obicei termin cărțile într-un final...
Și de ce, mă rog, nu ai terminat-o?
Pentru că nu a fost o carte bună.
Mi s-a părut o carte pentru copii. Ok, da, scrie și pe ea că e mai mult de copii, dar eu citesc cărți pentru copii. Iar cartea asta a fost plictisitoare. Personajul era prea fătălău pentru un puști de 15 ani. Și da, era timid, dar dacă ești timid nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă o viață de liceu. Avea și doi frați mai mari, de undeva trebuia să știe.
Cu adevărat, nici acțiunea nu avea cine știe ce.
Autorul nu avea nimic special în felul lui de a scrie. Cartea asta nu mi-a captat cu nimic atenția. Se vorbea prea mult despre familia puștiului, dar nu se ajungea la nimic interesant sau care să aibă vreun rost sau simbol.
Din aceste motive nu am putut termina cartea. Sincer, s-a întâmplat acum mult timp, nu mai țin minte detalii pe care să le dau drept exemplu, dar eu nu consider că este o carte care merită. Poate doar dacă gusturile tale privesc acest tip de carte...

Cu dezamăgire,

Leah.

Recomandare serial: Spartacus

scenă epică parcă desprinsă din tablourile antice

În primul episod al primului sezon mi-a fost greu să mă uit, iar când în final l-am văzut n-am avut niciun chef să continui serialul. Efectele sângeroase erau oribile, atmosfera mereu înecată în gri și maro mă enerva la culme, nu-mi plăcea niciun personaj, iar luptele mi se păreau tipice. Pe deasupra, pe lângă faptul că nu-mi place Roma și nu am nicio atracție față de aceasta, nici măcar nu o tolerez.
La insistențele prietenului meu, m-am uitat la cel de-al doilea episod. N-au fost atât de multe lupte și, cumva, mi-a plăcut. Am vrut să mă uit și la următorul. Apoi din nou la următorul și tot așa, până nu mai puteam să mă las de acest serial. M-am îndrăgostit de multe dintre personaje și de felul actorilor de a juca. Cel mai mult mi-a plăcut de Quintus, al cărui actor parcă s-a născut acel personaj.
Spartacus, hm, nu pot spune că mi-a plăcut, dar juca într-un anume fel care îmi capta atenția. Ilythia juca din nou bine. Soția lui Quintus (și îmi e jenă să recunosc că nu mai știu cum o cheamă) mi s-a părut o actriță incredibilă, mai ales în sezonul al doilea.

Gannicus

caracter nepomenit

Ilytrhia

N-am putut să nu observ simbolurile multiple și scenele parcă desprinse din tablourile vechi. Simțul artistic al regizorului a fost foarte clar observat până și în scenele de sex care au fost cu totul altfel față de orice altă scenă de sex, anticipând următoarele dezastre. Până și orgiile au fost suficient de realistice și clare pentru acel tip de populație și nu s-a ascuns adevărata față a Romei din acele vremuri, cum se întâmplă în alte filme despre aceasta. Am fost plăcut surprinsă să găsesc o ură față de Roma a personajelor în acest serial, ceea ce m-a făcut să mă simt bine pentru că și eu le împărtășesc ura.
Aș numi acest serial o poezie grotescă, dar frumoasă prin realismul ei prezentat grațios.
De aici vor urma spoilereee.
Niciodată nu mi-a plăcut Crixus și nu pentru că ar fi personajul negativ, pentru că pe Quintus l-am plăcut la nebunie, dar actorul e oribil. Arată ca un cocalar care a mers prea mult la sală, dar care a și fumat din clasa a șasea. Și nici prea bine nu juca.

Quintus Batiatus

Mira

În al doilea sezon au înlocuit-o pe Naevia cu o fufă care nu avea nici cea mai vagă idee nici măcar cum se scrie „actorie” sau „actriță”... Am rămas stupefiată când am văzut cu ce au înlocuit-o. Adică puii mei... Dacă actrița nu mai vrea să joace, măcar băgați pe cineva MĂCAR capabil să joace orice. Dar deh, trebuiau neaparat să o bage și să mai bage și pe cineva care „știe să lupte”.
Consider că lui Mira i-au dat prea multă atenție pentru ca apoi să moară în cel mai stupid mod.
De fapt, aproape cel mai stupid, că Oenomaus a murit în cel mai stupid mod posibil. Nici măcar o lacrimă nu mi-a căzut.
N-am putut să nu remarc, de asemenea, că sclavii puteau citi în anul 100 înainte de Hristos.

primul Spartacus

La un momentdat au devenit și ei stupizi cu drame de telenovelă, dar nu a fost prea grav, sinceră să fiu.
Trebuie să apreciez nuditatea unor actori care au jucat atât de bine. Adică... actor care joaca bine și se mai prezintă și în fața camerei nud! Și nu, nu sunt curve și nici curvi, pentru că ei s-au dezbrăcat pentru niște scene epice, nu pentru plăcerea porno a altora. Sau, eu știu? E de admirat pentru orice s-ar fi dezbrăcat!
Sfârșitul întregului sezon a fost epic, de-a dreptul epic. Chiar nu-mi dădeam seama cum o s-o scoată la capăt. Clar am plâns.
Totuși, am fost dezamăgită că până la final nu i-am văzut și eu în altceva înafară de chiloți...
Oarecum, mă așteptam la acest tip de final pentru că nu aș fi văzut rostul de a termina serialul în acel punct fără să moară toți sau fără cucerească Roma. Roma nu aveau cum s-o cucerească pentru că ar fi scris în istorie despre asta, iar serialul este realist. În final nu a fost atât de trist. A murit Spartacus (care, apropo, a fost un actor bun primul chiar dacă nu a fost preferatul meu, avea o naturalețe de a juca, față de al doilea care, chiar dacă juca mai bine, se străduia prea mult; dar amândoi sunt unici și pe niciunul nu îl văd jucându-l pe Spartacusul celuilalt), a murit Crixus (scena în care a murit a fost așa șmecheră, păcar că a stricat-o actrița ce o juca pe Naevia), a murit Gannicus (la care nu mă așteptam săp moară, dar nici nu a murit într-un mod în care nu putea muri)... Sincer, cred că i s-a dat mai multă atenție morții lui Gannicus decât morții lui Spartacus, care era personajul principal.

mai multi, al doilea Spartacus în dreapta, dar nu cel blond

Oricuuum, a fost un serial epic și mult mai bun decât serialele care domină normal piața. Perfect regizat, cu câteva defecte care pe mine m-au afectat, dar probabil că alții nici nu le-au observat. Momentan, este cel mai bun serial văzut de mine, iar dacă nu l-ai văzut, păcar, ar fi trebuit s-o faci.
Mi-a plăcut atât de mult și sunt oarecum dezamăgită de final, dar nu chiar dezamăgită, pentru că a fost unul mai mult decât potrivit, dar mi-a părut rău. M-a inspirat să scriu o continuare a acțiunilor, dar nu știu dacă o să fie potrivită: până la urmă e decizia regizorului să lase evenimentele în acest punct, iar finalul a fost și fericit și trist.

Cu entuziasm,

Leah.

Manga și anime

De mici copii am avut ocazia să vizionăm la televizor pe anumite canale de desene animate producții japoneze dublate în limba română, dar niciodată nu ne-am gândit că acestea ar purta numele de „anime-uri”. Ca de exemplu, ce copil care a prins canalul Jetix nu-și amintește de „Pokemon” sau „Regele shaman”? Există până și în ziua de azi anime-uri care se transmit pe canale de desene animate, fiind dublate în limba română, ca de exemplu „Inazuma Eleven” ce îl puteam vedea pe CartoonNetwork.
 Să o luăm, totuși, cu începutul. Termenul de „manga” se traduce prin „benzi desenate”, fiind utilizat de străini strict pentru „benzi desenate japoneze”. Deci, dacă auziți vreodată de „manga”, gândul vostru trebuie să zboare înspre Japonia. Aceste benzi desenate combină arta japoneză cu alte stiluri străine de desenat, forma prezentă în care apar luând naștere după Al Doilea Război Mondial. În general acestea sunt alb negru, doar coperta sau primele pagini fiind colorate.

Pokemon

            Dacă în SUA și Europa benzile desenate erau și sunt adresate doar copiilor, în Japonia manga-urile se adresau mai multor categorii de cititori, de la copii, până la oameni maturi, trecuți de 40 de ani. Astfel, datorită varietății de oameni ce citeau aceste benzi desenate, s-au creat edituri specializate adresate unui public țintă. Denumirile japoneze pentru aceste categorii de vârstă au ajuns să fie folosite și în occident în privința manga-urilor, ele fiind urmatoarele:

• Kodomo (copil) - adresate copiilor
• Shojo (fată tânără) - tinere fete și adolescente
• Shonen (băiat) - băieți și adolescenți
• Josei / Redisu / Redikomi (femeie) - adresate tinerelor femei cu vârste între 18-30, fiind citite totuși și de bărbați
• Seinen (adulți) - bărbaților tineri cu vârste cuprinse între 18-30 dar ajungându-se la un public de până în 40 de ani

Datorită faptului că manga-urile acopereau un sector mare din piață, seriile manga au reușit să dezvolte o diversitate mare de subiecte si teme, de la aventură, acțiune, romantism, până la istorie, robotică și afaceri/comerț.

Shaman King

„Anime” este prescurtarea folosită de japonezi pentru „animații”, ceea ce diferă de „desene animate”. Anime-urile reprezintă producții animate japoneze, ce folosesc același stil de desen ca și manga-urile; putem spune foarte bine că anime-urile sunt felul în care manga-urile prind viață, fiindcă cel mai adesea, înaintea oricărui anime, a fost mai întâi un manga, la fel cum înaintea unui film, a existat un scenariu. Dacă la manga am vorbit despre o diversitate foarte mare de teme abordate, aici ne raportăm la aceiași caracteristică, adică varietatea. Poți să găsești anime-uri istorice, care să prezinte războaie, cataclisme, sau fantastice, cu dragoni, vrăjitori și zâne. Există de asemenea, pe lângă seriile îndrăgite, și filme, care sunt la fel de apreciate ca și producțiile cinematografice de la Hollywood. Ca de exemplu, în anul 2001, filmul anime Spirited Away (Sen to Chihiro no Kamikakushi) a întrecut filmul Titanic în ceea ce privește popularitatea, la nivelul Japoniei.

Spirited Away

Ecranizarea celui mai vechi anime, “Namakura-gatana” (“An Obtuse Sword”), a avut loc în 1917. Filmul ce dura două minute prezenta povestea unui samurai care a fost păcălit să cumpere o sabie ruginită. Acesta încearcă să atace trecătorii, pentru a examina capacitățile sabiei, însă oamenii săraci s-au luptat cu el și l-au doborât. Așadar, luând în calcul anul ecranizării celui mai vechi anime, putem spune că producțiile animate japoneze au o istorie lungă.
Ca mediu vizual, stilurile anime-urilor diferă de la artist la artist, sau de la studio la studio. Cele mai uzuale caracteristici ale anime-urilor sunt anumite particularități în construcția personajelor. De exemplu, ochii: mulți artiști aleg să exagereze mărimea ochilor; mult mai mari decât este normal, pentru că aceștia sunt considerați oglinda sufletului, deci dau un plus de expresivitate, sau mult mai mici, ca niște puncte lăsate de o pensulă mai groasă. Totuși, există și artiști care, abordând subiecte serioase, realizează personaje pe măsură, părând cât mai realiste. O altă particularitate exagerată este părul. De multe ori personajele au părul foarte bufant, de parcă ar fi fost umflat cu pompa, sau ridicat în vârful capului, de parcă și-ar fi băgat degetele în priză, paleta de culori fiind foarte diversificată. De multe ori părul este o adevărată lucrare de artă, cuprinzând umbre, mai multe culori, sau pur și simplu un design foarte complicat, care te face să te întrebi cine este suficient de răbdător să deseneze de deci de ori același lucru, exact în același mod. Personajele sunt în general bine proporționate, dar mai există și cazuri în care mâinile, picioarele sau bazinul sunt lungite sau scurtate, în funcție de genul animației.
De asemenea, personajele au expresii faciale foarte grăitoare, fiecare stare având un fel de stereotip. Ca exemplu putem lua mânia care este exprimată prin acele vene de la tâmplă care pulsează nervos, sau ceea ce se numește „stressmark”, sau picătura imensă de transpirație care apare când personajele sunt emoționate, sau rușinate. De multe ori, personajele feminine din anime au obiceiul să scoată de nicăieri un ciocan și să-l lovească pe băiat atunci când acesta face ceva care să le enerveze, generând niște cucuie imense, lucru destul de ciudat, dar care provoacă de multe ori o criză de râs.

Shingeki no Kyojin

Unele dintre cele mai apreciate serii anime sunt Naruto, Bleach, One Piece, Fairy Tail, fiind totodată și unele dintre cele mai lungi (peste 300 de episoade). În general anime-urile apar pe sezoane (sezonul de vară, toamnă, etc.), iar uneori, la sfârșitul anului, se vorbește despre „cele mai bune anime-uri ale anului”. De exemplu, în 2013, unul dintre cele mai apreciate anime-uri a fost Attack on Titan (numele oficial fiind: Shingeki no Kyojin). 

Voi reveni în alt articol cu top anime-uri vizionate de mine, inclusiv anime-uri care mi-au plăcut foarte mult. Poate, dacă voi avea timp și vor fi apreciate, voi și recomanda anime-uri, așa cum recomand și cărți. Ne gândeam să facem recenzii și la filme, dacă va avea timp Leah.

Gânditoarea Norax.

Tipuri de OTAKU

Inspirația mea...

Bine v-am găsit în această frumoasă zi ploioasă; da, și zilele ploioase sunt frumoase - această vreme se potrivește perfect cu starea mea actuală de spirit. Simt cum mă scurg, la fel ca o picătură de apă pe geamul camerei mele... Mă fac tot mai mică, lăsând în urmă dâre de apă - singurele ce-mi dovedesc existența infimă; o picătură de apă printre alte milioane, spărgându-se și dispărând la contact cu pământul - nu voi mai fi o ființă unitară, voi fi o comunitate, formând o baltă, ca apoi să ne scurgem prin pământ sau să fim uscați de soare. Scuzați-mi micul moment de slăbiciune emoțională. 

Revenind, uitați-mă aici cu un nou articol în care vom vorbi despre (bat tobele) tipuri de OTAKU, așa cum spune și titlul (sunt sigură că ați auzit tobele acum un moment, dar suspansul creat a fost mai mult ironic - mă trădează titlul).

Oamenii sunt foarte diferiți unii de alții; chiar dacă îi categorizăm și denumim după țară, ocupație, hobby-uri, mâncarea ce-o consumă etc., ei încă fac aceste lucruri comune într-un mod diferit. Deci, chiar dacă cei ce sunt otaku au în comun privitul anime-urilor, ei încă fac acest lucru în moduri total diferite, privind lucrurile din altă perspectivă, unică în general.

Așadar, încurajată și inspirată de o poză văzută pe o pagină de facebook ce are ca tematică anime-urile (Omu` Otaku), vă voi scrie despre 9 tipuri de OTAKU! *nota informativă: pentru neștiutori, otaku este un termen japonez ce identifică un segnemt de oameni care vizionează anime-uri sau citesc manga - totuși, termenul a fost adoptat în limba româna ca referire la obsedații de anime și manga, fiind deseori folosit ca insultă, însă cei ce se auto-denumesc așa îl văd mai mult ca un titlu onorific decât ca un apelativ răutăcios*

1. Artistul

Acest tip de otaku adoptă și dezvoltă stilul artistic al anime-urilor sau manga-urilor, ajungând să creeze ei înșiși personaje anime. În general, totuși, acest tip de privitori ai animaților japoneze desenează personaje deja existente (fanart-urile ce se găsesc peste tot pe internet). Îi vezi mai mereu cu un pix sau creion în mână, mâzgâlind un caiet sau printr-o agendă, desenând ochi mari sclipitori, buze pline, păr colorat și ciudat, băieți perfecți și fete ieșite din cărțile fantasy. 

2. Obsedatul

Fiecare dintre noi are câte o obsesie, dar când vorbim despre un otaku obsedat, până și alcoolicii sunt mici îngerași. Obsedații sunt cei ce nu pierd nici o secunda dintr-un nou proiect/sezon anime, devorează tot ce ține de manga, își petrece nopțile în fața ecranului pentru a se bucura de episoade lungi sau scurte din diferite astfel de animații. Desigur, probabil are cumpărate toate tipurile de machete, tricouri, pantaloni, șăpci ș.a.m.d. 

3. Emo

Persoanele otaku emo sunt aceia care aproape se taie când un sezon anime preferat se termină; efectiv trăiesc cu personajele de parcă ar face parte din viața lor, doar că puțin dus la extrem. Suntem oameni, ce dracu, trebuie să ducem și noi ceva la extrem, nu? Nu...? Nimeni? Okey... Sunt singura nebună de pe aici, bine-bine. Continuând ideea, aceștia sunt deprimați când moare un personaj, plâng când se întâmplă ceva trist (poveștile anime triste sunt mult mai bune ca iubirile alea la crimogenă din filme), când anime-ul nu se mai continuă.

4. Gamer-ul

Aici vorbim despre acea categorie de oameni care nici un cutremur nu-i dezlipește de PC. 

„- Costele, hai să mânânci!”

„- După ce termin meciul/questul/partida/lupta/bat boss-ul/se destramă grupa, mamă.”

Peste 10 ore și 300 de meciuri/questuri/lupte.

„ - N-ai terminat, mă, Costele!”

„ - Încă un meci mamă!”

Poți să aibă 10 teste, 8 proiecte, 5 ascultări, 10 apeluri nepreluate de la iubit/iubită (dacă au, căci în general sunt forever alone), ei până nu termină meciul nu îi scoți din fața ecranului. 

5. Perversul

Ce să zic aici? Doar cunoscătorii știu de anime-urile ecchi... Ăștia ce văd în anime vor să pună în practică și în realitate... Fetele reale în general dau cu pumnu, nu cu ciocanul (dracu știe de unde scot fetele din anime-uri arme), dar tot tare doare.

6. Kawaii 

Aceste termen înseamnă „drăguț”, iar aici face referire la acele persoane care par scoase din anime și sunt foarte moi și simpatice, fiind în centrul atenției mereu fiindcă prezența lor este plăcută și liniștitoare.

7. Spoiler guy

Ah, cât urăsc acest tip de oameni. Sunt ca niște ninja afurisiți, gata să se desprindă de lustră, unde se ascundeau, și să-ți șoptească în orice moment ce se va întâmpla într-un anime. Dacă te pune dracu să îi spui că te uiți la un anime la care acesta s-a uitat deja, în maxim 20 de secunde îți explică și povestește tot conținutul. Sau, în cel mai bun caz, îți spune că în episodul cutare moare personajul tău preferat și îți bagi picioarele în el...

8. Cosplayer-ul

Dacă vedeți pe cineva îmbrăcat extraordinar de ciudat pe drum, ală e un cosplayer înrăit. Sincer, aș vrea să avem și noi magazine de cosplay de unde să-ți închiriezi costume pentru poze, fără să fie nevoie să le cumperi sau să le confecționezi tu. Ador persoanele care fac un cosplay bun, mai ales la personaje masculine care arată bine, fiindcă mă încurajează să cred că mai există perfecțiune și în realitate.

9. Colecționarul

Ca la obsedat, doar că într-un mod mult mai cuminte și măsurat. Colecționarul cumpără figurine ș.a.m.d., fiind pasionat de aceste lucruri. E ca și cu timbrele, doar că o cameră a unui colecționar e plină ochi cu mogâldețe colorate, mici sau mari, grase sau slabe, așezate pe rafturi, mereu îngrijite și șterse de praf. Te-ai atins de ele, ți-au tăiat mâna fără să ezite. Nu te atinge de lucrurile lor, sunt sacre.

Cam atât pe astăzi despre otaku. 

Cu melancolie de primăvară, Norax

Recomandări 4: Ilion de Dan Simmons

   Am revenit cu bine-cunoscutele mele gusturi în materie de since fiction... Astăzi ne bucurăm de Ilion, de Dan Simmons, un roman since fiction extraordinar. Este prima parte a ciclului Ilion/Olimp, care tratează re-creerea evenimentelor din Iliada pe un Pământ alternativ și pe Marte. Evenimentele sunt puse în mișcare de ființe care au preluat rolurile zeilor greci. La fel ca seria precedentă a lui Simmons, Hyperion Cantos, romanul este un "science fiction literar" care se bazează mult pe intertextualitate, în cazul de față între Homer și Shakespeare, precum și pe referințe periodice la În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust și la Ada sau Ardoarea: O cronică de familie a lui Vladimir Nabokov. În luna iulie 2004, Ilion a primit premiul Locus pentru "Cel mai bun roman science fiction al anului 2004".

   Pot să spun cu mâna pe inimă că este o carte ce te bagă în ceață din primele capitole, până la sfârșitul primului volum. De ce? Păi acțiunea se petrece pe trei planuri: cel al lui Hockenberry (un erudit în Homer al secolului al douăzecilea, a cărui sarcină este să compare evenimentele Iliadei cu cele ale Războiului troian care se desfășoară din nou), al războinicilor greci și troieni, al zeilor greci din Iliada; Daeman, Harman, Ada și ceilalți oameni de pe un Pământ de peste mii de ani; cel al roboților "moraveci" (numiți astfel după omul de știință Hans Moravec) - europeanul Mahnmut și Orphu de pe Io, tot dintr-un viitor de peste mii de ani, care sunt originari din sistemul jupiterian. Știi clar că toate cele trei planuri au legătură unul cu celălalt, dar nu-ți poți da cu adevărat seama care cum e decât după ce termini de citit prima parte, chiar și atunci foarte greu. 

Romanul în sine este plin de acțiune și urmează un fir istoric și filosofic bine prestabilit. Autorul are un talent aparte de a trece de la a descrie la persoana a treia (când urmărește cele două grupuri de personaje - Daeman, Harman, Ada și Mahnmut cu Orphu) la persoana întâi (când povestește din perspectiva lui Hockernberry, socialistul). Până la urmă este vorba de un război - veți da de sânge, săbii, iubire, sex, nanotehnologie avansată, teorie cuantică, un viitor dezastruos pentru unii și utopic pentru alții. Viața personajelor diferă atât de mult încât nu ai impresia că se leagă poveștile una de alta. Planete diferite, lipsa unei istorii bine conturate. Totul te face să te întrebi „ce dracu se întâmplă aici?” Citești mai multe cărți într-una singură. 

   Acțiunea se petrece în sistemul solar, la câteva mii de ani după ce virusul Rubicon a distrus omenirea. Singurii supraviețuitori ai rasei umane au dispărut misterios. Pământul a trecut sub controlul exclusiv al unui nou tip de oameni, post-oamenii, cu corpuri modificate prin nanotehnologie și îmbunătățirea ADN-ului. Refugiați în habitatele spațiale dotate cu tehnologie avansată - mai ales în domeniul fizicii cuantice - nu au fost afectați de virus. Ei au repopulat Pământul cu "oameni de stil-vechi" cărora le-au făcut mici modificări genetice, oferindu-le o viață terestră de o sută de ani, cu servitori roboți care se ocupă de toate sarcinile, fără problemele date de răni, boli și moarte - rezolvate de "firmeria" însărcinată să le asigure întreținerea corpului. Acești oameni și-au pierdut rapid cultura, cunoștințele și tehnica, ducând o viață ușoară, plină de distracții.

   Pe sateliții lui Jupiter, roboții trimiși și apoi abandonați de post-oameni au creat o societate și o cultură proprie: aceștia sunt moravecii. Dincolo de sarcinile cotidiene, unii dintre ei au dobândit o pasiune debordantă pentru studiul literar al unora dintre operele omenirii, cum ar fi cele ale lui Proust și Shakespeare. Moravecii sunt neliniștiți din cauza unor importante cantități de energie cuantică detectate pe planeta Marte, recent terraformată, care amenință structura universului. Ei bănuiesc că post-oamenii sunt responsabili pentru ele și iau legătura cu roboții care populează centura de asteroizi cea mai apropiată de Pământ, rocvecii, pentru a organiza o misiune de recunoaștere pe Marte.

   Pe un pământ antic, Războiul troian e în plină desfășurare, eroii Iliadei războindu-se deja de nouă ani. Sunt prezenți toți zeii panteonului elen, fiind dotați cu puteri și o tehnologie foarte avansată. Ei urmăresc luptele și intervin în ele, în timp ce Zeus a readus la viață câțiva specialiști.

   Cu acest tip de carte nu te vei lovi de peretele plictiselii, te asigur. E foarte controversat totul, iar când te gândești „într-un sfârșit s-a terminat” - boooom - explozie atomică... Nu glumesc, eu sunt serioasă aici. 

   Eu am terminat de citit prima parte (Ilion) și am citit și primul volum din a doua parte (Olimp) și vă recomand cu plăcere această carte. E o lectură plăcută și foarte interesantă, mai ales când cei doi roboți încep să filosofeze despre ceea ce scriau Shakespeare și Proust. Spor la citit și vă doresc o zi bună!

Cu drag, Norax.

Loja credinței deșarte

Peisajul trist se schimbă. E trecător,

Vine pleacă. Pentru eternitate călător.

Ca vântul mișcă frunzele copacilor.

E singur veșnic fără ajutor.

* 

Închid ochii și las părul să-mi pice pe față,

Ascult foșnetul schimbării cum timpul agață,

Simt atingerea frigului pe obraz,

Șoaptele răutăcioase rămân fără haz.

 *

Îmi las capul pe umărul visului amețitor,

Îi aud glasul dulce; mă cheamă ispititor,

Spre o lume fără griji. Vreau să uit,

Să pun într-o cutie totul. În spate să mă uit…

* 

Îmi iau inima în mână,

Îmi simt pulsațiile ce moartea îmi amână,

Un chicot îmi scapă dintre buzele uscate,

Unii vor viață, eu mă aștept la moarte.

 *

Îi zâmbesc fugar prezentului înghețat,

Las în urmă un suflet bine murat,

În prejudecățile vieții, mereu neînțeles,

De veșnica singurătate, unicul ales.

-Norax-