Voi, filologii ăștia culți

Oamenii ăștia, care nu au un loc de muncă (și nu zic că din cauza profilului, ci din cauză că s-au axat ei prea mult pe limba română în loc să-și facă o carieră serioasă), care caută ceartă pe tot internetul, lasă mesaje din acelea în care pare că sunt deștepți doar pentru că și-au ales cuvintele potrivite și pentru că spun ceea ce spun și bătrânii, dar într-un vocabular neologistic, cu puțin sarcasm ieftin ici și colo. Da, vorbesc despre oamenii ăia care se iau de tine doar pentru că ai scris „care” în loc de „pe care” și te fac să pari un mucos fără pic de cunoștințe printr-un mesaj lung și pompos, cu citate din marii scriitori (pe care nu-i înțeleg, dar dacă sunt mari trebuie să-i citeze, nu?), doar pentru că internetul este singurul loc unde ar putea și ei să se facă remarcați prin multitudinea de cunoștințe. Oamenii aceia care fără un grup de oameni ca ei, pompoși în exprimare, dar fără pic de esență, ar fi 0 și pe internet, și în viața reală. Ei își exprimă opinia scrisă corect despre orice lucru, pentru că acasă nu au ce face și pentru că numai pe internet mai sunt ascultați de două-trei persoane, căci în realitate oamenii sunt prea puțin cultivați ca să le pese de niște minți strălucite ca ale lor...

Sunt oamenii ăia care au cultură generală, dar cultura lor generală se oprește la nivelul la care „ar trebui știut”. Ei știu fiecare domnitor român când s-a născut și când a murit, dar n-au nici cea mai vagă idee că în compania Microsoft a doua cea mai vorbită limbă este româna. Pentru că na, dacă un om care pare cultivat nu spune că trebuie să știi asta, nu te chinui s-o afli. Pentru că, acești filologi despre care vorbesc eu sunt doar niște păpuși, a căror inteligență și rațiune se oprește doar la ce pare că trebuie știut ca să faci pe unul cu ou și cu oțet pe internet.

Oameni buni, nu vă mai lăsați așa păcăliți de aparențe. Nu orice om care este sarcastic este și inteligent. Nu orice om care pune virgula unde trebuie le știe pe toate. Nu orice om care îți spune „Cum să nu știi asta? Câți ani ziceai că ai?” este și cultivat. Nu renunțați să vă exprimați opinia doar pentru că un filolog fără loc de muncă se ia de rațiunea voastră. (Repet, nu am nimic cu filologii în mod special, ci cu acei oameni pe care i-am descris mai sus... care sunt, totuși, filologi mulți dintre ei, dar v-ați prins voi. Și da, paranteza asta este motivul pentru care o să se ia de mine cei care se simt... Iar dacă sunt așa inteligenți cum spun ei, o să se simtă.) Și, vă rog, nu-i mai apreciați atât de pe oamenii care tot ce știu să facă este să comenteze, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei despre care comentează.

Deschideți-vă ochii, internauților!

Cu speranță,

Leah.

Ce am citit: 3. Seria „Lux” de Jennifer L. Armentrout

Descrierea primului volum, Obsidian: Inceputurile sunt intotdeauna dificile.

Cand ne-am mutat in Virginia de vest, chiar inaintea ultimului meu an de liceu, ma resemnasem sa am de-a face cu accente ciudate, acces intermitent la internet si teribil de multa plictiseala… pana cand am dat cu ochii de vecinul meu sexy, inalt si cu ochii de un verde straniu. Lucrurile pareau deja sa mearga mai bine.

Si pe urma a deschis gura. Daemon este enervant. Arogant. Imi vine sa-l omor. Nu ne intelegem deloc. Absolut deloc. Dar cand un strain ma ataca si Daemon efectiv face timpul sa incremeneasca doar cu o simpla miscare a mainii, ei bine, ceva… neasteptat se intampla.

Vecinul meu extraterestru sexy a lasat o urma pe mine. Da, ati auzit bine. Extraterestru. Se pare ca Daemon si sora lui Dee au o galaxie de inamici care vor sa le fure abilitatile, iar atingerea lui Daemon ma face sa stralucesc asemenea luminilor din Las Vegas.

Singurul fel in care pot ramane in viata in toata povestea asta este sa stau cat mai aproape de Daemon, pana cand amprenta vrajii extraterestre dispare de pe mine.

Asta daca nu-l omor mai intai.

Nu mă voi abține să spun că este un clișeu enorm, dar este un clișeu perfect. Vreau să spun că nu-i lipsește nimic și este genul de carte romantică, urban fantasy perfectă. Nu se așteaptă o mie de ani până când cei doi ajung că fie împreună, ci ajung relativ repede, după multe alte scene romantice oricum. Te ține în suspans fără doar și poate. Personajele sunt atractive și ideile drăguțe, cu toate că nu sunt originale. (De exemplu, am putut vedea multe dintre abilitățile vampirilor din alte cărți la acești extratereștrii.)

Totuși, este în continuare un clișeu. Nu mă ascund, îmi plac clișeele, iar ăsta a fost un clișeu perfect așa că l-am adorat. Nu are nimic special seria și nu prea ai ce învăța din ea.

Nu știu dacă cei de la Leda mai au de gând să îi traducă și ultimul amărât de volum, așa că eu îl voi umpăra în engleză. Am auzit că este ușor de citit și în engleză.

Nota mea: 8/10.

Cu regret pentru că nu am mai postat demult :(,

Leah.

Dar educația bătrânilor unde este?

„Copiii din ziua de azi! Puțin respect nu au să lase un om bătrân să stea le pe scaun în autobuz!”
„Poate că te-aș lăsa pe scaun dacă mi-ai face puțin loc să cobor și eu din autobuz, în loc să te înghesui ca un vânător de scaune și în final să trebuiască să dau coate și pumni în stânga și-n dreapta pentru a putea coborî dintr-un amărât de autobuz. Mersi de înțelegere.”
Păi stai puțin, că nu este nicio înțelegere. Eu nu înțeleg cum un om de 60-80 de ani nu a putut învăța în toți acești ani că atunci când vine autobuzul în stație, trebuie să aștepți în lateralul ușilor, pentru ca oamenii să coboare întâi. Ei, nu. Ei au 70 de ani, urcă cu 100 de plase după ei, ocupă toată scara, iar când în sfârșit ajung la ieșirea din autobuz: „Păi stați, doamnă, că trebuie și eu să cobor, ce vă grăbiți așa? Că nu pleacă autobuzul fără dumneata!” La 70 de ani nu s-a prins de schema asta? Dă-o încolo de treabă. Astfel de babe numai „doamne” nu pot fi numite, că la educația lor eu le-aș da 10 ani fără exagerare. Am văzut oricum și copii de 10 ani mai educați, dar zic și eu un număr ca să nu le jignesc prea mult, că sunt bătrâni și merită respectul nostru, nu?
„Ascultă de bătrâni că ei sunt trecuți prin viața și știu.” Mă rog, trecuți prin viață sunt, dar de știut nu prea par a știi. Se bagă în față, bârfesc, fac scandal la magazine și oriunde prind ei o mică mititică șansă de a se lua de cineva. Scuză-mă, dar parcă nu aș vrea să ascult o astfel de persoană. Nu prea pare că am ceva de învățat de la ea.
„Ah, dar tu trebuie să faci ce zice popa, nu ce face popa.”
Mereu am fost de părere că o persoană care dă sfaturi, dar nu este în stare să și le asculte, nu merită să fie ascultat și cu asta basta. Mai ales atunci când este popă, și ca atare ar trebui să fie în stare să spună nu la orice viciu. Dar aparent puterea domnului nu prea este prezentă nici în viața credincioșilor.
Și că tot veni vorba de credință, bătrâneii ăștia se duc la biserică zi și noapte, dar ce fac ei acolo? Se țipă la doi copii că fac gălăgie, bârfesc cu alți bătrânei și apoi continuă să se roage de parcă nu au băgat în pizda mă-sii doi prichindei. Ce oameni credincioși, adevărate exemple de urmat!
Ah, păi și care este cel mai bun sfat pe care îl poate da un om în vârstă? „Roagă-te, maică, că o să ajungi ca mine să te rogi numai la bătrânețe.” Vai, deci lasă-mă să recapitulez: tu îmi spui că o să-mi fie bine în viață dacă stau și-mi pierd timpul vorbind cu mine însămi? Mă rog, nu spun chiar cu mine însămi, pentru că eu cred într-un dumnezeu (oricare ar fi el), dar sunt de părere că a fi mai fericit dacă am ajuta alți oameni și ne-am dezvolta cultura în timpul pe care îl alocăm... rugatului. Câtă înțelepciune!
Nu spun că bătrânii ăștia nu au experiență. Bunica gătește mai bine decât mine, e cert, și nu spun că în majoritatea domeniilor tehnice mă ia oricare din ei, dar când vine vorba de sfaturi de viață, să fim serioși, nu se pricep. Societatea se schimbă, nu mai este la fel cum era când și-au dezvoltat ei experiența. Nu poți să aplici aceleași reguli, domină altele, iar sfaturile pe care mi le dau ei la 17 ani eu le-am învățat și aplicat la 12ani. Nu spun că sunt matură, dar așa m-a constrâns societatea s-o fac.
Nu vreau să spun că vârsta mea este cauza needucației mele, dar... chiar așa este. Dar cauza needucației bătrânilor care este? Problemele cu meoria? Nu cred că a știi că trebuie să aștepți la coadă când vrei să cumperi pâine se pierde odată cu vârsta. Eu tind să cred că ei, bătrânii, se cred mult prea superiori ca să ne mai arate nouă vreun pic de respect. Și noi, până la urmă, dacă nu învățăm de la ei cum să ne purtăm, de la cine s-o facem?
Adevărat, sunt un copil care nu știe prea multe și poate exagerez, pentru că ei au muncit ca să avem noi ce avem acum. Nu?... Sau poate...

Cu indignare,

Leah.

Pasiune

Ce gânduri sucite-mi încețoșează mintea

 Mă pierd printre lucruri ce-ți întrec rațiunea,

 Cu lacrimi de lapte plâng liniștit,

 Sângele-mi fierbe-n vene nestingherit.

*

 Oh, atingerea-ți păcătoasa-mi amăgește inima, 

Mă strânge-n brațele satanice ce-mi hrănesc patima.

 Nu, taci! Păstrează-ți șoaptelor amăgitoare,

 Ce-mi trezesc acele vise amare.

*

 Distrugere-mi aduci printre sentimentele-mi asidue,

 Și rânjești la faptele-ți mult prea sadonice,

 Mă-ntreb în sinea mea ce-mi lipsește,

 Iar sărutul tău mă-nebunește. 

*

Fură-mi tot ce-am adunat în viata,

 Îți dau totul atârnat de-o ață,

 Doar chinuie-mi existenta ștearsă

 Nu-mi lăsa impresia că totul a fost o farsă.

*

 Furtuna de griji, neînsemnate detalii, 

Cânta-mi sfârșitul, salvează-ma de canalii,

 Haine îmi sunt dorințele-nflăcărate,

 Dar îmi vreau doar mâinile cu ale tale împreunate. 

*

Poți să-mi explici prin gesturi ale tale trăiri?

 Poți să-mi zici ce-s toate aceste firi?

 Încearcă-ți norocul nelimitat, 

Eu îmi aștept tratamentul meritat.

Deprimant...

Probabil acesta este cel mai trist și deprimant articol de pe blog pe care l-am scris și îl voi scrie în întreaga mea istorie. În mare, vreau să scriu despre sentimente și efectiv să mă descarc. Nu știu cât de logică am să fiu în următoarele cuvinte, dar simt nevoia de ceva timp să mă descarc în acest mod.

Adevărul e că sunt o persoană ce oscilează ușor între stările emoționale. Orice amintire tristă sau fericită îmi poate schimba expresia facială, chiar dacă nu am făcut ceva anume. Pot pur și simplu să trec pe lângă un pom unde am stat mai de mult cu o persoană dragă pe care am pierdut-o și să încep să plâng, sau să mânânc un fel de mâncare de la care o prietenă de-a mea a vomitat și să râd. 

Memoria mea insistă extraordinar de mult pe tot ce înseamnă amintiri cu persoane ce le-am pierdut - foști prieteni ș.a.m.d sau membrii ai familiei decedați. Orice aș face, datorită atenției mele distributive, nu ma pot opri din gândit nici măcar o secundă - gândesc, gândesc și iar gândesc, rumegând fiecare amintire. Mă consum încercând să aflu ce am greșit, apoi mă usuc imaginându-mi că poate am rănit pe cineva spunând anumite cuvinte de la nervi sau dacă știu că cineva e supărat pe mine. 

În astea două luni cât a durat relația mea, cred că nu am dormit câteva săptămâni bune - mă enervam pentru ceva anume, mă certam cu partenerul, apoi nu dormeam nopțile, gândindu-mă doar la faptul că el e supărat pe mine, lucru ce nu doream să îl percep sau accept. Ce conta oare că eu eram cea rănită? Tot ce voiam să știu era că el nu este supărat sau rănit. Defectul meu numărul 1 - pun pe oricine înaintea mea. Sentimentele și starea altora e mai importantă ca a mea. 

Totuși, am tendința să cred că sunt o persoană pe atât de bună pe cât de rea, de parcă ar exista doi oameni diferiți în mine - eu le zic personalități alternative, doar că nu m-am dus la un control psihiatric ca să fiu sigură că sufăr sau nu de o boală mintală. Fac uneori unele lucruri rele fără să regret sau să percep acel lucru ca fiind ceva ce ar trebui să-mi mustre conștiința. Alea sunt cazuri diametral opuse, când efectiv nu regret nimic. Totuși, în marea majoritate a timpului, sunt o persoană în genul celei descrise mai sus.

Și îmi spun mie: „nu merită”; „nu ține la tine”; „nu îi pasă, te înjosești degeaba”; „n-are nici un rost”; „tot ce faci e să îl stresezi”; „meriți mai mult de atât”; „dacă te-ar fi iubit ar fi găsit o cale”.

Îmi spun multe, dar totuși eu tot mă gândesc la el și îmi spun că îmi pasă, că încă îl iubesc, chit că mi-a călcat pe inimă. Încerc să mă conving pe mine că nu îmi pasă, chiar dacă știu că nu e adevărat. Dacă nu ar fi existat toate momentele în care el a discutat cu mine probleme și așa mai departe, parcă nu m-aș simții atât de rece când efectiv evită să discutăm despre asta.  

Nu îl urăsc. Deloc. Îi sunt și recunoscătoare, pentru lucrurile ce mi le-a „predat”. Totuși mă pierd ușor printre gânduri și amintiri și nu știu ce să mai fac. Să mânânc? Să dorm? Să ascult muzică? Am vorbit și răsvorbit despre asta cu zece milioane de oameni și tot nu sunt mulțumită - ceva lipsește din ecuație și acel ceva e explicația lui.

Într-un fel sau altul, pot să ofer acum sfaturi despre „ce nu trebuie să faci într-o relație” fiindcă eu am făcut tot ce nu trebuia făcut. Poate mă apuc de scris articole despre asta, ca să îmi mai pun puțină sare pe rană.

Uneori mă simt ca și cum trăiesc într-un vid negru - dacă fac o greșeală, îmi asum consecințele și teoretic n-ar mai trebui să o fac. Totuși, de nicăieri, greșeala aia se repetă din nou și din nou, până mă înnebunește. Și în general e acea greșeală pe care o fac ține de protejarea unui om. Încerc să îl ajut și pic de proastă. 

Termin aici discursul meu trist, dar probabil voi reveni cu altele. Ca notă informativă amuzantă, am început să mă decojesc - asta înseamnă două lucruri: ori se dovedește că sunt o viperă și îmi schimb pielea, ori mă îmbolnăvesc.

Am și slăbit aproape 4 kg. Vreau să mă lăudați! Acum arăt ca o lădiță drăguță. 

Printre iluzii, 

Norax.

Dăm din gură fără rost.

Unul dintre lucrurile pe care le urăsc la această societate este faptul că oamenii mereu trebuie să-și găsească motiv de bârfă, râzând sau batjocorind fete ori băieți în funcție de tot felul de criterii tâmpite. Tot timpul trebuie să auzi prin spatele tău alte persoane care-ți insultă felul în care te îmbraci, machiajul, pilozitatea, dantura, culoarea pielii, acneea, greutatea ș.a.m.d. Mereu trebuie să existe un motiv pentru care să fi criticat.

Dacă ești slab, ești mult prea slab. Dacă ești gras, ești mult prea gras. Dacă ești fată și nu te pensezi, sau eventual epilezi pe mâini, ești țărancă, scârboasă, neadaptată. Dacă te îmbraci decoltat, ești curvă (chiar dacă e posibil să fi cea mai cuminte fată, virgină, forever alone). Dacă acoperi bine pielea, te îmbraci ca o babă. Dacă nu ai fund, ești urâtă, dacă-l ai prea mare, ești grasă.

Mă mai scutiți vă rog?

Chiar sunt sătulă de chestiile astea. Din cauză că le tot aud ajung să comentez și eu așa, dar apoi îmi vine să mă iau singură la palme și mă întreb „ce m-a apucat?”

În ziua de azi tot ceea ce contează e sa fi frumos, dar nu cum te consideri tu frumos, ci frumos din punctul de vedere al societății. Trăim în era în care trebuie să ne exprimăm cât mai mult, dar nu avem voie să arătăm cum vrem noi? Ce dacă-și pune pierce sau își face tatuaj? Nu e nici gay, nici satanist, nici extraterestru, nici nebun.

Prejudecata este primul lucru pe care 99% din oameni îl iau în gură când vorbesc despre cineva. Ceea ce mă enervează mai tare nu este faptul că adolescenții fac asta, ci oamenii mai în vârstă.

Vă dau un exemplu concret care pe mine m-a lăsat mască câteva zile. Mama mea mi-a umblat în geantă (că de ce nu, doar sunt copil de 3 ani și nu am dreptul la intimitatea lucrurilor mele) și a găsit un pachet de chibrituri (care nici în momentul de față nu știu de unde l-am achiziționat). Imediat a sărit cu gura la mine că fumez, că am dezamăgit-o și așa mai departe. Mai avea ca dovadă faptul că în poșeta mea se mai găsea tutun picat din țigările ce le mai țineam acolo. Nu am vrut ca părinții mei să afle că fumez chiar din pricina acestor reacții, nu fiindcă mă dădeam eu mare șmecheră ascunzându-mă. Oricum, niciodată nu folosesc chibrituri ca să îmi aprind țigările fiindcă, pe lângă că mă ard la degete, nici nu le pot aprinde ca lumea. Ca să mă scot, am zis că am ținut țigările prietenului meu (ea știind deja că acesta fumează), dar, desigur, nu m-a crezut. Mi-a zis că nu mai este de-acord cu prietenul meu din cauză că este o influență negativă (ea considerând că el m-a determinat să fumez), și a început să spună că este needucat, că nu are o condiție bună, că este un prost, și mai multe astfel de lucruri, doar fiindcă el fumează. M-am uitat la ea și am întrebat-o „Tu zici asta doar fiindcă el fumează?”, iar ea mi-a răspuns „Dacă era un copil cu o educație bună și inteligent, nu fuma.” 

Desigur, respectul meu pentru mama a decăzut groaznic după acest incident, doar pentru faptul că judecă fără să cunoască. Tot ea îmi zisese într-o zi că femeile/fetele ce își fac tatuaje sunt considerate în societate curve. 

Mi-a mai zis într-o zi că îmi va păsa foarte mult de gura lumii, chiar dacă acum nu îmi pasă.

Niciodată nu am avut ocazia să fac un adevărat schimb de replici și idei cu mama mea. Adevărul este că mă așteptam din partea ei la un fel mai deschis de gândire, fiindcă este relativ tânără, dar m-am înșelat amarnic.

Suntem o generație de adolescenți care fumează, fie fiindcă este cool, fie fiindcă toată lumea o face, fie fiindcă ne ajută. Eu am fumat fiindcă mă ajuta extraordinar de mult să îmi calmez nervii. După cum poate ați observat, sunt o persoană extrem de stresată și nervoasă. Ei nu știu asta, fiindcă nu prea stau pe lângă mine, dar poate dacă ar sta 20 de minute în pielea mea m-ar înțelege, fiindcă și ei pun presiune pe mine. În momentul în care mi-a zis chestia cu „cei ce fumează sunt niște proști” (afirmând că și ea este așa fiindcă este fumătoare), mi-a respins (ca de obicei) prietenii. Adică, după ce mi-ai zis când eram mică să accept și pe cel mai sărac și prost de pe lângă mine, acum o dai pe-ntoarsă și-mi zici să-mi aleg prietenii mai bine? Dar, dragă, ai încercat vreodată să îi cunoști? Cum să îmi spună o persoană de vârsta ei că am un anturaj prost când nici măcar n-a dat ochii cu ei? Cum să-mi judece prietenul dacă n-a purtat o dată o discuție cu el să vadă cât e de matur și prin câte a trecut?

Nu suport persoanele de genul. Sunt sătulă până peste cap să mi se zică de unul și de altul că sunt nu știu cum, când persoanele ce-mi zic asta nu știu nimic. De ce dracu vă dați cu părerea în situații, dacă nu aveți habar de ce vorbiți?

Pentru asta probabil n-am să o iert niciodată. Nu a fost nici măcar o dată de acord cu prietenii mei, dar m-am obișnuit cu gândul, fiindcă nu mă așteptam ca ea să înțeleagă. Totuși există o limită pentru tot. 

De ce tinerii din ziua de azi sunt așa criticați de generațiile trecute? Fiindcă părinții noștri, dacă nu au fost comuniști, au fost crescuți de comuniști, iar mentalitatea rămâne. Nu trebuie să uităm că regimul comunist a fost extrem de conservator și în efectivă totul se rezolva cu bătaie. Mai totul era greșit, copiii erau ținuți în frâie și dezinformați, ca mai toată populația de altfel. Cum erau tratați părinții, așa își tratau și ei copiii. Păi, acum, când totul ne este la îndemână, unii dintre noi reușesc să-și formeze o minte deschisă și să treacă peste limitele impuse de societate, dar ajung să fie judecați și marginalizați, poate chiar de proprii părinți, care ar trebui să îi susțină.

Desigur, fiecare gest, fiecare lucru făcut, mâncat, zis de o persoană îi poate fi adăugat la profilul psihologic și comportamental pentru a-i descoperii personalitatea și caracterul, dar asta nu înseamnă că doar dintr-un detaliu l-ai caracterizat complet pe un om. Asta e idioțenie.

Puțin nervoasă, a voastră Norax.

PS: Deschide-ți-vă ochii copilași.

Gata cu victimizarea, vă rog!

Mi s-a urât până peste cap să văd diferite persoane victimizându-se din diferite motive: problemele fetelor slabe, problemele fetelor grase, problemele celor de la facultate, problemele... etc.

AM ÎNȚELES OAMENI BUNI!

Toată lumea are probleme. Nu vă mai plângeți de alegerile făcute. Fiecare om este judecat și răs-judecat pentru felul în care arată, gândește, mânâncă, se mișcă, învăță și așa mai departe. De ce trebuie să ne legăm de toate chestiile astea și de ce apoi trebuie să ne arătăm atât de afectați de ceea ce zic cei din jur?

Dacă o fată este mai plinuță, sau să fiu directă, grasă, imediat trebuie să existe zece persoane pe puțin care să îi sufle în cur cu insulte și bătăi de joc. Apoi, tipa respectivă începe să se simtă foarte atacată și iau naștere „cele 100000 de probleme ale unei fete grase”, articol în care se victimizează pe cât se poate. Înțeleg, există persoane care au anumite probleme de sănătate ce le afectează greutatea - aceste persoane sunt scoase din discuție din start. Dar, există și fete/băieți care bagă în ei ca sparții, râncezesc toată ziua în pat cu laptopul în brațe, apoi se plâng că sunt luați peste picior de alte persoane. Dacă nu îți place cum arăți și că își bat joc alții de tine, lasă KFC-ul, PizzaHut și alte firme de fastfood, închide frumos laptopul și dă-te pe păscut și alergat iubire. 

Nu am nimic personal cu oamenii grași, doar cu acele persoane care sunt așa din propria lor vină (fiindcă bagă în ei ca în spitalul de nebuni) și apoi își descarcă șuncile pe internet sau mai știu eu unde, criticând alte persoane (pe cele slabe de exemplu prin replici „băieții preferă să aibă pe ce pune mână, nu să se lovească în oase” sau „mai bine rotunjoară și cu forme decât o scândură colțuroasă” - hai să muriți voi în chinurile iadului, ardev-ar slănina în focurile lui Satan), sau făcând pe mironosițele. DACĂ EȘTI AȘA COMPLEXATĂ DE CUM ARĂȚI ȘI INVIDIOASĂ PE ALȚII, TE ROG FRUMOS FĂ-ȚI ABONAMENT LA SALĂ, NU CONT DE ASK.FM/FACEBOOK/BLOG-URI etc. doar ca să găsești alte complexate ca tine cu care să îți bați joc de alții, doar fiindcă alții își bat joc de tine. NU E o scuză, nici un motiv. Nu sunteți nici primele nici ultimele femei care au dat 30-40 kg jos prin muncă și perseverență. Poate v-ar ajuta să jucați PokemonGO.

Stați că mai am. Nu scapă nici fetele slabe, că doar de la ele am început articolul. Dragele mele domnișoare slabe, invidiate de jumătate din populația feminină, nu înțeleg care este problema voastră și de ce unele dintre voi (vreau să clarific acum că scriu asta doar pentru cei ce se simt; nu pun pe toată lumea în aceiași oală, ci vorbesc strict de cei ce se încadrează în ceea ce spun) sunt atât de deranjate de faptul că oamenii sunt invidioși pe felul în care arătați? Adică, nu e plăcut să vezi cum lumea se uită la tine (mai mult fetele) cu ură? Pe mine mă unge pe suflet când văd câte o tipă că mă scanează din cap până în picioare și îi vine să mă bată doar fiindcă arăt mai bine decât ea (nu sunt nici pe departe slabă, am și eu șunculița mea, dar mă înțeleg bine cu ea; cum le-am zis și fetelor din clasă când am ras de pe mese toată mâncarea adusă pentru zilele liceului: „Burta asta nu se întreține ușor!”)

La fel ca și în cazul fetelor grase, dacă nu aveți o problemă medicală, puteți să vă îngrășați cât vreți voi. Dar, la fel ca și cele de mai sus, puteți face asta doar dacă vreți, iar voi alegeți să nu o faceți. 

Nu mai băgați în seamă toate câcaturile ce le spun alții, că mă stresați de nu mai pot. Ce dacă te întreabă lumea dacă mânânci suficient? Cunosc multe fete/băieți care bagă în ei un frigider la o singură masă și sunt foarte slabi. Da, îi invidiez, dar nu mă deranjează asta, și nici pe ei. Eu întreb pe toată lumea dacă mânâncă suficient, fie el slab sau gras. Eu să văd oamenii sănătoși și sătui. Totuși mor, îmi vine să mă rostogolesc prin pietre și sticlă, când aud câte una care arată super bine spunând „ar trebui să mai slăbesc” sau câte una care e cât degetul meu mic de slabă spunând „sunt o grasă”. Serios? Serios? Ce oglindă ai acasă fată, din aia ca la circ care lățește imaginea?

Desigur, și în această categorie există fete ce se iau de cele mai grase și așa mai departe. Replici tăioase, insulte și toate cele. Complexate există în ambele categorii. Dacă v-o scos mama voastră pe pământ și v-a dat mâncare și toate cele, de ce trebuie să o urâți pentru asta? Există soluții pentru ambele probleme, atât timp cât vrei să le vezi. De ce trebuie să ne luam la ceartă pentru asta? Eu sunt sătulă până peste cap să văd cum câte una din fiecare categorie o insultă pe cealaltă. SUNTEȚI FRUMOASE ORICUM. Dacă un băiat are a vă iubi, o face cu sau fără șunculițe. 

Eu nu sunt perfectă ca să vă spun să nu vă mai luați de alții, fiindcă și eu mai zic de una sau  de alta că e slabă sau grasă, dar acum am vrut doar să vă zic să nu vă mai victimizați atât că mi se urcă sângele la cap și mor. Eu vă zid doar să nu ascultați de alții și să nu dați mai departe ce primiți rău. Dacă am împărți toți în stânga și în dreapta doar rău, n-ar mai exista fericire. Știu că sună a predică, dar de la noi începe totul. Dacă vreți schimbare, faceți ceva în legătură cu asta.

Și vă rog, lăsați existența sau lipsa grăsimii corporale în pace.

Băieților, nu vă plângeți că fetele arătă nu știu cum dacă voi aveți burtă de bere și față de se sparge oglinda când treceți pe lângă ea. Chiar e greu să găsești pe cineva care să aprecieze prima data CREIERUL, așa cum e el, rozaliu și moale, cu o mulțime de cute și adâncituri, în a cărui structură se mai găsesc - în generațiile de azi - și câte 2-3 neuroni funcționabili (restul sunt ușor omorâți de mici, în loc să fie cultivați). Măi, sânii se lasă, curul la fel, pielea se zbârcește, ajungem la un moment dat în care nici 2 tuburi de fond de ten nu ne pot ascunde imperfecțiunile feței, dar caracterul frumos și mintea bine-înflorită rezistă mult mai mult. Nu vă zic să nu aveți grijă de felul în care arătați, dar nu puneți asta pe primul loc, mai ales în relațiile sentimentale. În general cele mai frumoase persoane au cel mai putrezit interior.Cei ce își cultivă foarte mult exteriorul, n-au timp și de interior.

În fine, știu că v-am plictisit cu asta. Încep să fiu stresată de postările pe această temă de pe Facebook. O ultimă întrebare. E așa greu să înțelegeți că sunteți frumoase atunci când vă simțiți așa? Totul ține de atitudinea pe care o aveți. Dacă sunteți voi în pielea voastră, nu mai contează kilogramele. 

Cu drag, Norax.