Deprimant...

Probabil acesta este cel mai trist și deprimant articol de pe blog pe care l-am scris și îl voi scrie în întreaga mea istorie. În mare, vreau să scriu despre sentimente și efectiv să mă descarc. Nu știu cât de logică am să fiu în următoarele cuvinte, dar simt nevoia de ceva timp să mă descarc în acest mod.

Adevărul e că sunt o persoană ce oscilează ușor între stările emoționale. Orice amintire tristă sau fericită îmi poate schimba expresia facială, chiar dacă nu am făcut ceva anume. Pot pur și simplu să trec pe lângă un pom unde am stat mai de mult cu o persoană dragă pe care am pierdut-o și să încep să plâng, sau să mânânc un fel de mâncare de la care o prietenă de-a mea a vomitat și să râd. 

Memoria mea insistă extraordinar de mult pe tot ce înseamnă amintiri cu persoane ce le-am pierdut - foști prieteni ș.a.m.d sau membrii ai familiei decedați. Orice aș face, datorită atenției mele distributive, nu ma pot opri din gândit nici măcar o secundă - gândesc, gândesc și iar gândesc, rumegând fiecare amintire. Mă consum încercând să aflu ce am greșit, apoi mă usuc imaginându-mi că poate am rănit pe cineva spunând anumite cuvinte de la nervi sau dacă știu că cineva e supărat pe mine. 

În astea două luni cât a durat relația mea, cred că nu am dormit câteva săptămâni bune - mă enervam pentru ceva anume, mă certam cu partenerul, apoi nu dormeam nopțile, gândindu-mă doar la faptul că el e supărat pe mine, lucru ce nu doream să îl percep sau accept. Ce conta oare că eu eram cea rănită? Tot ce voiam să știu era că el nu este supărat sau rănit. Defectul meu numărul 1 - pun pe oricine înaintea mea. Sentimentele și starea altora e mai importantă ca a mea. 

Totuși, am tendința să cred că sunt o persoană pe atât de bună pe cât de rea, de parcă ar exista doi oameni diferiți în mine - eu le zic personalități alternative, doar că nu m-am dus la un control psihiatric ca să fiu sigură că sufăr sau nu de o boală mintală. Fac uneori unele lucruri rele fără să regret sau să percep acel lucru ca fiind ceva ce ar trebui să-mi mustre conștiința. Alea sunt cazuri diametral opuse, când efectiv nu regret nimic. Totuși, în marea majoritate a timpului, sunt o persoană în genul celei descrise mai sus.

Și îmi spun mie: „nu merită”; „nu ține la tine”; „nu îi pasă, te înjosești degeaba”; „n-are nici un rost”; „tot ce faci e să îl stresezi”; „meriți mai mult de atât”; „dacă te-ar fi iubit ar fi găsit o cale”.

Îmi spun multe, dar totuși eu tot mă gândesc la el și îmi spun că îmi pasă, că încă îl iubesc, chit că mi-a călcat pe inimă. Încerc să mă conving pe mine că nu îmi pasă, chiar dacă știu că nu e adevărat. Dacă nu ar fi existat toate momentele în care el a discutat cu mine probleme și așa mai departe, parcă nu m-aș simții atât de rece când efectiv evită să discutăm despre asta.  

Nu îl urăsc. Deloc. Îi sunt și recunoscătoare, pentru lucrurile ce mi le-a „predat”. Totuși mă pierd ușor printre gânduri și amintiri și nu știu ce să mai fac. Să mânânc? Să dorm? Să ascult muzică? Am vorbit și răsvorbit despre asta cu zece milioane de oameni și tot nu sunt mulțumită - ceva lipsește din ecuație și acel ceva e explicația lui.

Într-un fel sau altul, pot să ofer acum sfaturi despre „ce nu trebuie să faci într-o relație” fiindcă eu am făcut tot ce nu trebuia făcut. Poate mă apuc de scris articole despre asta, ca să îmi mai pun puțină sare pe rană.

Uneori mă simt ca și cum trăiesc într-un vid negru - dacă fac o greșeală, îmi asum consecințele și teoretic n-ar mai trebui să o fac. Totuși, de nicăieri, greșeala aia se repetă din nou și din nou, până mă înnebunește. Și în general e acea greșeală pe care o fac ține de protejarea unui om. Încerc să îl ajut și pic de proastă. 

Termin aici discursul meu trist, dar probabil voi reveni cu altele. Ca notă informativă amuzantă, am început să mă decojesc - asta înseamnă două lucruri: ori se dovedește că sunt o viperă și îmi schimb pielea, ori mă îmbolnăvesc.

Am și slăbit aproape 4 kg. Vreau să mă lăudați! Acum arăt ca o lădiță drăguță. 

Printre iluzii, 

Norax.