Furtuna

Vântul suflă. Îmi e frig. 

Liniștea mă face să strig...

Mă pierd în întuneric; m-a prins. 

Simt că salvarea-i de neatins. 

*

Bubuitura tunetului-i intensă,

Sperietura mea fu imensă. 

Asidue-s amintirile mele

Cad prin ele; mor cu ele!

*

Ploaia-i ca o ceață,

Mintea-mi-e prea creață,

Te caut cu privirile-mi reci, 

Fugi de mine, repede treci. 

 *

 Unde-s promisiunile-nvechite,

 Unde-s gesturile amorțite, 

Te-am pierdut între minciunile 

Ce-mi le-aduceai o dată cu florile.

  * 

Cine ești, întrebare-a fost,

 Căci altele n-aveau rost. 

 Erai al meu, sau eu a ta?

 Răspunsurile nu ne pot ajuta.  

*

Fulgerul-mi taie respirația,  

Cum tu mi-ai distrus aspirația. 

 Ți-au plăcut ochii mei-nlăcrimați, 

În suferință afundați. 

  *

Ce mi-ai zis când ți-am cerut iertare? 

Ai râs; ți-ai întors privirea-n zare.

  Acum când gându-ți-i la mine,

 Mă uit la nori; fac ca tine. 

 * 

Picioarele mi-s afundate-n pământ. 

 Las să plece acest legământ.

  Ai dispărut o dată cu furtuna, 

Eu privesc acum doar luna.

Dezinteresul elevilor pentru lectură, adevăr sau minciună?

În nenumărate ocazii s-a adus în discuție principala problemă a tinerilor de astăzi, și anume „cititul”. Se pare că, au constatat nemulțumiți atât părinții cât și profesorii, elevii nu manifestă prea mult interes pentru cărți, în general, aceștia alegând să își ocupe timpul cu alte activități ce implică, în majoritatea situaților, lungi ore petrecute cu prietenii sau în fața monitorului. Totuși, ca în orice situație din ziua de astăzi, părerile sunt împărțite, ceea ce m-a determinat să pun în balanță, ajutându-mă de informațiile strânse, posibilitatea ca toată îngrijorarea adulților să fie nejustificată, sau pe bună-dreptate.

În primul rând, mă întreb, care sunt cauzele unei posibile altercații non-violente între tinerii de astăzi și lectură? De ce, oare, aceștia nu mai citesc? Răspunsurile au năvălit asupra mea ca o ploaie de vară, concise și concrete, mai ales că mă aflu în cercul vizat de bănuielile celor mai în vârstă.

            Putem lua un exemplu pueril: mama îi spune copilului să își facă curățenie în cameră, deci vorbim despre o obligație fundamentală. Copilul respectiv nu face activitatea cu dăruire fiindcă este obligat, în comparație cu momentul în care acesta își curăță camera din proprie inițiativă. Același lucru se aplică și în cazul cititului. Elevii au pe tot parcursul școlarizării, inclusiv după terminarea liceului, lecturi obligatorii care trebuie însușite pentru obținerea unor calificative, mai mult sau mai puțin grăitoare. Ei citesc din frică, pentru a nu-și dezamăgii părinții; orice lucru făcut cu frică este însoțit și de silă sau chiar o stare de nervozitate ce-i împiedică să prindă gustul adevărat al cărților. Aceștia, în cel mai bun caz, vor rătăcii la început printr-o ceață de reticență față de orice tip de carte, până în momentul în care le pică întâmplător pe mână ceva ce să le deschidă pofta incontrolabilă, iar în cel mai rău caz, vor fugii de lectură ca necuratul de tămâie, rămânând mereu niște persoane ce doresc să trăiască în prezentul lor singular, lipsindu-se intenționat de trăirile altor persoane transmise prin intermediul personajelor. Acest punct de vedere este susținut de Michael Haulică,scriitor, redactor Editura Paladin, redactor-șef Galileo, redactor-șef Argos, care spune într-un interviu pe această temă, disponibil pe site-ul citeste.ro: Cred că, în chestiunea asta a cititului, cel mai important este mediul în care cresc copiii. Școala cu greu o să-i pună pe copii pe drumul lecturii. În primul rând pentru că totul se vede ca o obligație, ca o materie de studiu (dacă pui lectura alături de matematică și fizică i-ai pierdut!), iar în al doilea rînd… poate ar mai fi o șansă dacă li s-ar cere copiilor să citească Harry Potter și romane fantasy, de aventuri și nu „Puiul” de Brătescu-Voinești.” Un alt intervievat din același articol, și anume Ciprian Mitoceanu – profesor, scriitor (Colții – Tritonic, 2008, Amendamentul Dawson –Millennium Books, 2012 ș.a.) întărește ceea ce spune cel dintâi: „Tineretul (mai ales cel de vârstă școlară) citeşte mai puțin de plăcere și mai mult din obligaţie. Citeşte cartea cutare pentru că-i trebuie la examenul de Evaluare Naţională, apoi citeşte cărţile din programa pentru Bac. Asta dacă are vreun interes deoarece, să fim obiectivi, Examenul de Evaluare Naţională este un soi de păcăleală deoarece, indiferent de rezultat, accesul la liceu este garantat. Cât despre bac, e mai degrabă o glumă proastă.”

De asemenea, din ultima afirmație a lui Michael Haulică, înaintăm spre al doilea răspuns la întrebare, mizând pe subiectele despre care preferă acum să citească tinerii. Precum se poate observa cu ușurință dacă ne plimbăm prin camerele mai multor adolescente ce spun că sunt interesate de lectură, genurile predominante sunt cel fantastic și nelipsitele romane de dragoste. Dar nu mă refer la acele romane fantastice cu povești complexe, ci la acele clișeice povești cu vampiri și vârcolaci, detalii ce fac acum best-sell-urile să fie așa apreciate. Deci, printr-o singură privire constatăm că subiectele ce constituie lista de lectură obligatorie în liceu, spre exemplu, lipsesc cu desăvârșire din posibilele preferințe ale adolescenților. Banii, pământul, obsesiile unui țăran, drama intelectualului, situația socială și tradiționalismul românesc nu mai reprezintă subiecte de actualitate care să îi determine pe elevi să devoreze un roman. Unii spun că învață suficient din tradițiile românești și despre situația țăranilor români din lecțiile la istorie, nefiind atrași de ceea ce aceste romane, cu adevărat capodopere la vremea lor, pot oferii.

Oliviu Crâznic – scriitor (…și la sfârșit a mai rămas coșmarul – Vremea, 2010; Ceasul Fantasmelor – Crux Publishing, 2015 ș.a.) susține cu vehemență, fiind intevievat cu același scop ca și ceilalți doi scriitori de mai sus, că ideea cum că tineretul nu mai citește este o iluzie, dând ca exemplu momentul când acesta merge la o librărie pentru a-și cumpăra o anumită carte, fiind nevoit după alegerea ei să aștepte la coadă, înaintea lui fiind mai mereu adolescenți cu câte una sau două volume groase în mână. Acesta își completează afirmațiile spunând: „Pe de altă parte, actuala piaţă de carte, în general – şi aceea destinată tineretului, în special – se caracterizează, atât în România, cât şi pe plan mondial, printr-o dezvoltare fără precedent a literaturii de proastă calitate, care tinde să „sufoce” literatura bună. Privind situaţia din perspectiva unificată a celor două puncte de vedere prezentate anterior, ajungem la concluzia că problema nu o reprezintă faptul că „nu se mai citeşte” – problema o reprezintă faptul că astăzi se citeşte, în cea mai mare parte, literatură proastă.”

În al doilea rând, de unde această panică în rândul profesorilor și părinților în legătură cu lipsa de interes a elevilor pentru literatură?

Datorită celor spuse mai sus, există posibilitatea ca elevii să evite să citească ceea ce ține de lecturi obligatorii, preferând metodele mult mai ușoare, ce implica o căutare rapidă și eficientă a informațiilor necesare pe internet: rezumate și comentarii. Economisind atât timp cât și energie, elevii consideră că nu mai este nevoie să citească, mai ales dacă această activitate nu le aduce pic de plăcere. Astfel, profesorii constată că aceștia nu aprofundează cunoștințele prin însușirea acțiunii și detaliilor romanului, trăgând ca și concluzie faptul că ei nu citesc, dar sărind peste ipoteza cum că aceștia pot prezenta un interes pentru alte subiecte, excluzându-le pe cele prezentate în romanele pentru școală. Ei nu pot fi siguri dacă elevii citesc sau nu acasă, dar pot jura cu mâna pe inimă că aproape nimeni nu se mai atinge de ceea ce trebuie pregătit pentru școală.

Cu siguranță și părinții au motivele lor să creadă acestea, fiind în primul rând influențați de ceea ce li se spune la școală: „Fiul/fiica dumneavoastră nu și-a citit lecturile obligatorii.” Totuși, când să-și supravegheze cei de astăzi odraslele, când sunt plecați de la șapte dimineața, când elevul se pregătește pentru școală, până seara târziu, când acesta își are terminate temele și se acoperă până în gât cu plapuma moale? Nu acuz acest tip de viață, fiindcă știu că adulții lucrează pentru copiii lor, dar de la cine să ia exemplu aceștia, dacă mama și tata nu au timp să citească nici termenul de valabilitate de pe cutia de biscuiți din cauză că sunt prinși cu serviciul până peste cap? Un copil trebuie mai întâi încurajat, după aceea obligat și pe urmă criticat.

În ultimul rând aș vrea să îmi prezint părerea absolut personală legată de acest subiect. Fiind o persoană interesată de cărți, mulțumită tatălui meu ce poartă o iubire sinceră pentru ele, încurajez multe alte persoane să citească, asumându-mi riscul de a fi respinsă. Întrebând în stânga și în dreapta „de ce nu citiți?”, am fost dezamăgită să aud că pentru marea majoritate cărțile sunt ceva foarte plictisitor, dar niciodată nu s-au adăugat titluri din literatura universală pe lista cărților citite de astfel de persoane; majoritare erau cele ce trebuie citite obligatoriu pentru examenul de bacalaureat. Consider că aceste cărți trebuie citite, dar pe lângă ele trebuie adăugate lecturi ce să stârnească iubirea, nu ura elevilor. De asemenea, elevii trebuie să aibă după cine se lua, adică să vadă în jurul lor că se citește. Poate, dacă nu mi-aș fi văzut tatăl citind a zecea oară aceeași carte jerpelită, cu coperta colorată interesant, și n-aș fi confiscat-o și eu din pură curiozitate, n-aș fi fost captivată de lumile pe care le ascund cărțile în paginile lor.

În concluzie, talerul balanței se apleacă spre faptul că tinerii citesc, dar nu ceea ce li se impune. Numărul persoanelor care citesc în prezent nu a scăzut sau crescut în comparație cu numărul celor ce citeau în trecut. Nu trebuie să uităm că trăim în secolul vitezei, unde internetul este șeful informațiilor, unde nu există cenzură asupra nici unei cărți, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că acum se citește poate mai mult, fiindcă acest lucru este mult mai accesibil decât în România anului 1940, ca exemplu. Așa cum spune Sorina Bratu, elevă la un liceu bucureştean, într-un articol din

Ziarul Lumina – „Iar referitor la subiectul nostru, aş dori să ştiu câţi din cei care spun că tinerii nu mai citesc, au deschis o carte în ultimii ani? Sau, cât de pasionaţi de literatura română sunt şi care este ultimul autor român pe care l-au citit? Este o întrebare retorică.” – , oare câți?

Despre noi

Leah

Acesta este numele care mă descrie cel mai bine. Dar este un pseudonim, pentru că numele meu adevărat este Anca, care este o variație de la Ana, care înseamnă grație. Plictisitor de tipic...

Să încep cu începutul sau să o iau la nimereală? Hai că le fac pe amândouă.

M-am născut la 0 ani (nu mai spune!)
Încă de la trei ani am avut un talent nebun de a face fotografii:

Uneori stau și mă întreb de ce ai mei au păstrat poza asta.

Am avut jucării nașpa toată copilăria mea, dar la 9 sau 10 ani am primit, în sfârșit, prima mea păpușă barbie originală. Care, surprinzător, nu a fost de la părinții mei, că ei niciodată n-au vrut să-mi ia. Bine, un an mai târziu tot mi-au luat. Și așa am avut în final două păpuși barbie originale cam toată viața mea. Încă le mai am, alături de toate jucăriile mele mai faine. Probabil că le voi arunca doar atunci când voi fi pe o barcă de salvare și voi avea nevoie de spațiu pentru mâncare, apă, folia de plastic și nenorocita aia de oglinjoară de toaletă.

Încă de când eram un copil am urât copiii mai mici decât mine, mai ales bebelușii. Nu i-am văzut niciodată interesanți sau drăguți, de fapt chiar scârboși, dar animalele le-am iubit incontrolabil. Nu sunt vegană, stați fără griji. Am făcut mereu diferența între animalele care trebuie mâncare și care nu. De aceea puii mei preferați de la țară au fost doar viitori cocoși. De fapt, chiar am domesticit unul, cu care dormeam în pat și care, mereu când mă vedea, fugea la gard și ciripea ca un nebun. A murit de prea mulți păduchi. Sad story.

Oh, mereu am vrut să locuiesc la țară, dar când am crescut m-am cam răzgândit: prea multă muncă, murdărie, naveta, drumuri nasoale și o anume tristețe, căci oamenii se gândesc mai mereu doar la băutură și, să fim serioși, sunt cam inculți. Nu că v-aș băga pe toți într-o oală sau că la oraș nu ar fi astfel de oameni, dar la țară invocă o anume tristețe, mai ales că al lor copii care fac o școală îi părăsesc și nu îi învață niciodată cum stă treaba de fapt.

Am fost un copil extrem de ascultător. Făceam doar ce spuneau ai mei. Bine, în mare parte, pentru că nu cred că există vreun copil care și-a ascultat părinții în totalitate. Îi ascultam, mai ales, atunci când spuneau să nu fac ce fac ei mereu. De la un timp mi-am dat seama că nu tot ce-mi spun ei să fac îmi și aduce bine.

Am avut o imaginație bogată încă de mică pentru că adesea inventam jocuri. Și, că tot vă vorbeam de păpuși mai sus, dura mai mult să le aranjăm casa și ne jucam cu ele vreo 10 minute, apoi ne plictiseam și păpușile noastre înnebuneau, distrugând casa la care munciserăm atât.

Copilăria mea este cam în ceață, așa că o să trec la ultimii ani. (nu am idee de ce e lăsat spațiu aici scuze)

Am abordat diferite stiluri de-a lungul timpului. Am avut stilul swag, dar mai sărac, am avut un stil elegant cu eșarfe nasoale, am avut și stilul de prea mult rock. Ei bine, acum port cam orice, dar cu puțină culoare. Adevărul e că oricum arăt nasol, deci nu mă chinui prea mult: să mă simt eu bine în principal.

M-am jucat cu păpușile până la 13 ani.

Am avut primul meu prieten la 10 ani. Știu, ce glumă. Ne-am despărțit după două zile, dar a fost simpatic. Acum e un drogat (se vede asta după fața lui).

De la 12 ani am încetat din creșterea de orice fel. Arăt exact ca la 12 ani. Port exact aceeași mărime la picior și la sutien. M-am îngrășat puțin și arăt mai matură, cam atât.

Pasiunea pentru cărți nu am dobândit-o nicidecum când am învățat și să citesc: din contră, atunci uram cititul. Nu-mi plăceau nici Cenușăreasa și nici Albă-ca-Zăpada, iar amintiri din copilărie nici atât. Pasiunea pentru citit am dobândit-o prin clasele a cincea și a șasea, când mi-am cumpărat o triologie de la un târg de carte și mi-a plăcut nespus. Prin clasa a șaptea am început să mai citesc o serie și încet, încet, am ajuns ca acum să am o grămadă de cărți citite și o grămadă necitite în bibliotecă. Sunt un bibliobibuli!

seria care m-a făcut să iubesc literatura

Pe la 13 ani am început să-mi descopăr stilul. Am început să mă uit la anime la insistențele unei pritene, de la anime am luat câteva melodii rock în japoneză și am dezvoltat și o pasiune pentru limba aceasta. Tot atunci am întâlnit un tip fake pe Facebook, dar care m-a îndrumat spre Three Days Grace și de acolo am început să ascult rock și în engleză. Normal nu am vrut să ascult rock și mă feream cât mai mult de acest gen pentru că oamenii mă numeau oricum emo, deși mă îmbrăcam destul de colorat. Singurul motiv pentru care mă numeau emo era că-mi purtam părul desprins. Atât. Și nici nu-l purtam mereu și îl mai prindeam și cu clame, dar pentru ei eram emo dintr-atâta fâs. Acuma sunt numită emo pentru că zic „hei” în loc de „bună” sau „salut”! Ce ființe!

Aș avea multe de spus și v-aș plictisi prea tare, așa că o să vă spun despre mine în momentul de față.

Am 17 ani abia împliniți, dar arăt ca un copil de 14 ani sau mai puțin. De aceea, când voi face 18 ani, va trebui să umblu cu buletinul după mine dacă vreau să beau o cafeluță cu oleacă de alcool.

Pe lângă faptul că arăt ca un copil, mă și port ca unul. Așa sunt eu, nu vreau să cresc. Am o minte matură, dar nu vreau pe nimeni să las să vadă asta.

Sunt o persoană extrem de deschisă și înțelegătoare, dar care știe ce sunt limitele. Sunt atât de înțelegătoare că pentru mine o vedetă porno nu este o vedetă porno, ci o persoană care, poate, a fost rănită în trecut prin iubire sau care, pur și simplu, face ce vrea și câștigă din asta. Pentru mine, un criminal nu este un nebun, ci o persoană care gândește diferit, care a suferit sau care, pur și simplu, are o altă viziune asupra lumii.

Sunt o persoană a cărei cultură generală nu se bazează nici pe departe pe ce se bazează a altora. Multă lume spune „Rușine că nu știi asta”, dar pentru mine rușinea înseamnă, mai degrabă, să mă intereseze să aflu ce știu deja alții. Mă diferențiez de alții până și prin informațiile pe care vreau să le aflu. Da, sunt un vânător, dar nu la fel ca restul.

Și nu mă numesc diferită de restul sau cu vreo personalitate aparte. Consider că viziunea mea asupra lumii este total diferită de a altora și că normalitatea nu ar trebui să existe. Nu ies cu nimic în evidență și nici nu vreau s-o fac. Mintea mea ar trebui să crească singură și să fie descoperită atunci când aparențele nu vor mai domina lumea.

Gândirea mea are momentele ei când e rapidă și corectă și momentele ei când parcă ar fi un melc cu creier de găină. Prin clasa a opta vorbeam la nivelul meditatoarei mele de mate despre rezolvarea unei probleme de geometrie, dar la examen am luat doar 9.60. Acum nu mai știu să fac o împărțire puțin mai grea, că sunt la uman și matematica lipsește. Și sunt mândră că nu mai știu să fac o înmulțire, pentru că eu știu multe alte lucruri pe care alții nu le știu. Și sunt mândră până în măduva oaselor de ceva ce știu eu și alții nu știu.

Sunt hater și sunt mândră de asta, pentru că unii oameni ar trebui să își deschidă ochii înainte să posteze o prostie și mai mare decât cea pe care o hate-uiesc eu.

Preferințele mele sunt foarte variate. Nu am o preferință, de fapt. Nu prea am avut. Eu sunt cam kitch-uitoare: îmi place ce-mi place. Bine, ăsta e un kitch specific mie. Nu vă pot da o definiție a plăcerilor mele, pentru că, am mai spus, nu am un gen în cam nimic. Nu-mi place un anumit tip de băieți  și nu-mi place un anumit gen. Pot să trec de la filosofie la fantasy în aceeași zi. Tumblrul meu nu se rezumă doar la ce este frumos, pentru că am și poze urâte. Poate că se rezumă la nivelul artistic al unui lucru, dar nu neapărat. Nu se rezumă nici la sentimentele pe care mi le transmite ceva.

Știu să apreciez un lucru care merită, dar nu mă rezum doar la acestea.

Amuzamentul meu este cam varză și glumele sunt cam demodate, dar sunt ale mele și eu trebuie să râd la ele în primul rând, apoi alții dacă mai vor.

Trăiesc mai mult în prezent și în viitor, dar nu voi uita niciodată trecutul pentru că asta ar însemna să-mi uit greșelile pe care le voi repeta dacă le uit.

Nu-mi place ciocolata, dar îmi place orice este cu ciocolată.

Sunt genul de persoană care și-ar dori să fumeze doare pentru că este artistic, dar dintr-o familie de fumători sunt singura care nu poate respira acel fum. Na, unii nu știu cum să se lase, eu nu știu cum să fac să pot.

Cred că mă descriu degeaba, pentru că niciodată nu o să mă cunoașteți mai bine decât prin a citi în profunzime ceea ce scriu. Probabil că voi nu mă cunoașteți neapărat după tot ce am scris, din informațiile textului, ci din modul de exprimare, din informațiile care le-am selectat și care mi-au trecut prin minte, din felul în care le-am așezat și din reacțiile mele.

O persoană nu se cunoaște din aparențe, ci din profunzime.

Ei bine, Norax mi-a spus să scriu multe despre mine. Cumva, am reușit, dar mai sunt multe lucruri importante de spus, iar textul este plin de lucruri neimportante. De aceea vă invit să mă cunoașteți după ceea ce scriu, pentru că sunt o scriitoare și astfel îmi exprim felul de a fi și gândirea. Și nu, nu mă deranjează că oamenii pot cunoaște prea multe din mine din felul cum scriu și din ceea ce scriu: nu mi-e rușine cu mine indiferent de câte ori îmi spune lumea că ar trebui să-mi fie.

Norax

Asta sunt eu...

*Uitându-se în sus la cât a scris Leah* Brusc mă simt lipsită de inspirație, dar nu mă voi lăsa mai prejos decât colega mea de breaslă. Porecla mea este Norax (demon goetic de zi, sau mai ușor de înțeles, un alt nume al zeiței egiptene Maat), iar dacă vă întrebați de unde am scos-o și pe asta, se datorează pasiunii mele incontrolabile pentru paranormal și ocult.  

Am 16 ani (da, sunt mai mică decât Leah), ochii verzi spre albastru (niciodată nu știu exact ce culoare adoptă ochii mei - totul ține de lumină), parul scurt, ciocolatiu, aproape un metru șaptezeci și câteva kilograme frumoase acolo. Nu muncesc pentru burta mea degeaba. Trebuie să se vadă și în numărul de pe cântar.  

Ăăăă... Chiar îmi este greu să mă gândesc la o descriere a mea, fiindcă deseori sunt diferită de ceea ce cred eu despre mine. 

Sunt un copil foarte retras. Încă din clasa a șasea, de când am fost introdusă în lumea internetului, viața socială nu a mai reprezentat un interes pentru mine. Descoperind alte activități care-mi aduceau plăcere, am renunțat la a mai vorbi cu majoritatea persoanelor din jurul meu, inclusiv cu familia. Oamenii au început să nu mă mai cunoască, chiar să nu mă mai înțeleagă. Se poate spune că sunt pierdută printre propriile personalități create pentru a-i păcălii pe ceilalți; m-am păcălit singură. Prima carte pe care am avut ocazia să pun mâna (sărind peste volumele obligatorii pentru școală care de fapt nu le-am citit niciodată în întregime) a fost o carte pe care tatăl meu o răsfoia încă de când aveam eu patru sau cinci ani. Dacă nu mi-am văzut tatăl citind cartea aia de zeci de ori, nu mă numesc cum mă numesc. La un moment al zilei, găsind cartea pe masă, mi-am zis „de ce nu?” și am început să o citesc. Așa am devenit o obsedată ce citea până și în timpul orelor (motiv pentru care notele mele la matematică nu excelau). Chiar și acum am acest obicei. De câte ori nu mi-a confiscat un profesor cartea, ca mai apoi să mă certe în pauză, sau chiar în oră. Măcar nu ma jucam pe telefon ca alții. 

Anime-urile au reprezentat o pasiune pentru mine încă de când cu canalul Animax. Știu bine că pe atunci, de la 20:00 până la 20:25 se difuza Inuyasha, primul anime nedublat în română pe care l-am văzut (de asemenea, Pokemon, Regele Shaman și alte „desene” de pe Jetix si KidsKo erau anime-uri dublate în română). Având subtitrare, iar eu neștiind să citesc, tatăl meu ajungea să fie deranjat cam 20 de minute pe seară pentru a se uita cu mine la acel anime și a-mi citi ceea ce personajele ziceau. A urmat Kaleido Star, un alt anime care m-a ținut lipită de TV, totuși pe atunci știam să citesc.

Problemele familiare și certurile sunt la ordinea zilei la mine. Am fost părăsită de mama la vârsta de doi ani, din cauza unei mici altercații dintre ea și tatăl meu. Nu s-a lăsat cu bătaie, a fost ceva pașnic - adică tribunal și ordine judecătorești. Cum am trăit la sat, n-a fost ușor nici pentru mine să cresc într-un colectiv bârfitor, nici pentru mama mea vitregă (mai tânără cu mult ca tata), care s-a pricopsit cu un copil. 

Acesta este câinele meu,vara trecută, dormind în brațele unei prietene

Pot să spun că am fost crescută bine - din punct de vedere material, nu am dus lipsă de nimic, dar nici nu am cerut nimic niciodată. Foarte rar ceream jucării, și doar dacă mi le doream foarte mult. Părinții mei sunt clasicul oamenilor de afaceri ocupați. Chiar m-am și mutat dintr-un oraș în altul, apoi înapoi de unde am venit, exact ca în cărți. Am fost fata nou venită, țărăncuța din Moldova (de fapt, mai exact e Bucovina), am fost și copila marginalizată din clasă pe care n-o băga nimeni în seamă, și fata batjocorită și insultată. În ultimele două săptămâni de școală din clasa a șaptea l-am sunat pe tata să mă ia de la școală, căci colegii îmi rupseră desenul preferat și îmi umblaseră în ghiozdan, lucruri ce au fost picătura ce-a umplut paharul.

Sunt pasionată de paranormal, magie, fantastic, horror, atât în ceea ce privește lectura, cât și în viața reală. Gândirea mea este destul de anormală, fiindcă sunt o persoană sadică ce nu stă de două ori să cugete când e vorba de rănit oameni. Am o gură spurcată și cuvinte acide. Am făcut o dată un băiat să plângă, iar acum mă miră că mai vorbește cu mine. Mi-am făcut și mama vitregă să plângă de câteva ori prin aceiași metodă. Pentru mine tot ceea ce e interzis și periculos prezintă un punct de interes. Sunt avară după informații; desigur, nu orice informații, dar dacă îmi dai ceva ce am nevoie, te alegi cu o favoare mare de la mine. 

Merg după principiul schimbului echivalent și cel al faptului că respectul se câștigă, nu e înnăscut. De aceea am eu altercații cu profesorii; nu-i respect până ce nu-mi arată că am de ce. Dacă îmi vei da o palmă, vei primi o palmă - ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Sunt și genul de persoană care iartă dar nu uită. Îmi recunosc greșelile când le fac. 

Sunt foarte perfecționistă când face ceva ce-mi place. Mă critic foarte aspru. Sunt foarte stresată de multe lucruri, dar probabil par cea mai echilibrată persoană - rare ori îmi pasă foarte mult de anumite lucruri. Mă agit în general pentru cărți și anime-uri. Gândesc calm în situații limită. Sunt o actriță foarte bună, iar minciuna la mine a devenit adevăr - tata mi-a zis că ar trebui să mă bag în politică. Nu-mi place să fiu mințită, deci nu mint persoanele care mă aștept să nu mă mintă la rândul lor. Cred în Karma și mi-am primit uneori palme instante de la ea (instant Karma). 

Iubesc animalele, dar așa cum le iubesc vi, îmi plac și în tigaie. Sună ciudat, dar atât timp cât este pentru alimentație, omorul animalelor - fără chin - mi se pare ceva normal. Adevărul e că m-am născut într-o familie de vânători, e și normal să gândesc așa. Am avut iepurași și mă uitam foarte impasibil la tata cum îi tăia, cum le dădea blana jos ș.a.m.d. Nu suport violența de nici un fel. Dacă te iei de unul mai slab ca tine în fața mea, e posibil să te trezești cu un pumn în față de la mine, chiar dacă e posibil să îmi iau și eu bătaie mai târziu. Sunt dreptatea în picioare, dar îmi amintesc foarte bine cât de șmecheră și trișoare eram acum 4-5 ani. Simțul dreptății s-a dezvoltat acum 2-3 ani și e bine înrădăcinat în mine. 

Ador dulciurile. Se vede după stomăcel. Totuși mânânc rar sărățele, alune, cipsuri și alte lucruri de genul. 

Sunt gamer, cânt la chitară - sau încerc - scriu aproape orice, de la poezie la proză. Pictam și desenam, dar am renunțat, chiar dacă nu sunt chiar foarte slabă la asta. Sunt foarte leneșă și duc lucrul ăsta la extremă. 

Mereu mă regăsesc în personajul antagonist, fie în cărți sau în filme/anime. Sunt și genul de persoană care economisește energie cât se poate de mult. Am gusturi destul de creppy, ceea ce se vede dacă îmi privești tumblr-ul.

Cât despre iubire, sunt o scorpie. Nu mă iubește nimeni. Nu e chiar așa; având viața ce am avut-o, duc lipsă de afecțiune, iar când o caut în altă parte, persoanele se simt sufocate lângă mine. Mi-au plăcut câțiva băieți, dar nu a fost să fie. Sunt și artistă, ceea ce mă face greu de înțeles și suportat. Trec ușor dintr-o extremă în alta, iar câteodată personalitatea mi se schimbă radical. Am trecut și prin momente intense de depresie, ceea ce m-a făcut să alung oamenii de pe lângă mine. E obositor să-mi fi prieten, nici nu mai zic de iubit. Asta e explicația mea pentru faptul că voi fi mereu singură. Am caracterul unei persoane solitare. 

Cam atât despre mine. Nu mai știu ce să zic. 

Ce-a fost, acum a ars...

Ce-ascunzi în spatele alor tăi ochi albaștrii?

De ce te uiți așa lung și rece la ai cerului aștrii?

Unde-ți ți zâmbetul ascuns de lume,

De-n inima ta se găsesc doar cutume?

*

Cine ți-a mărginit expresia dulce,

Ca ale tale buze în sus să n-o apuce,

Formând pe veci o semi-lună,

Orientată către-o internă furtună?

*

Inima-ți era-n eternă alinare,

S-a preschimbat spre disperare.

Sufletu-ți era mereu un soare-aparte,

Acum îți duce gândul tot departe.

*

Al ochilor lăcaș de lacrimi stă ferecat,

De dor și suferință fermecat,

Nu poți duce-acea povară,

Dacă viața ți-e amară.

*

Țipătul tău interior s-aude-ndepărtat

Ca un cânt cu vers nealiniat,

Curmă-n veci a ta inexpresivitate,

Dă-mi înapoi vorbele tale alintate.

*

Cine ți-a promis sufletească avere,

De-ți vei ascunde a inimii vedere,

Te-a păcălit ca să iei parte,

La un joc fără însemnătate.

*

În a ta căutare afurisit de insistentă,

Ai adoptat credința inexistentă, 

Te-ai luptat cu dure vorbe,

Doar pentru a trece niște probe.

*

Și, acum, eu să te-ntreb pe-ndelete,

Cu ce-ai rămas, irezistibilă sete?

Ți-au furat pură frumusețe, 

Au distrus orice urmă de tandrețe.

*

Ochii tă-i blânzi ca ai căprioarei,

Sunt acum dăruiți furiei.

Ce-a fost întreg, acum e cioburi,

Nu mai poți nici să mai tremuri. 

*

Îmi pare rău, ți-aș spune,

Dar eu nu te pot minții pe tine.

Îmi vor lipsi ale tale atingeri calde,

Dar nu pot stinge focul ce-n tine arde. 

-Norax-

#8 recenzie: „Patimă întunecată” de Toni Anderson

Felul cum este scrisă această carte mă face să cred că este genul acela de carte tipică cu romantism. Ritmul este același, chiar și unele exprimări. Știți voi, ca acele cărți scrise de Sandra Brown sau Nora Roberts. Nu o luați în nume de rău, nu am nimic cu ele, dar nu au substanță. Nu au un anume stil când scriu, ci mai degrabă ele par a scrie un articol de revistă.
Dar nu, asta nu se întâmplă și în cazul acestei cărți. Consider că subiectul este ușor diferit de cărțile acelea tipice, iar suspansul este acolo în orice moment. Sentimentele sunt descrise mult mai bine, iar descrierile care apar uneori își încântă lectura. Ideea crimei, a morții, a trecutul sângeros și a detaliului care totuși îi leagă pe cei doi fac în așa fel încât această carte să fie diferită.
Ritmul. Da, ritmul este același. Nu știu, dar mie nu-mi place acest gen de ritm, cu toate că mă ține în suspans. Gen, în primele 50 de pagini acțiunea se încadrează într-o singură zi. Stau și mă întreb adesea: cum reușesc scriitorii ăștia să facă asta? Mie mi se pare imposibil. Mă pierd adesea printre idei când încerc să fac asta și mi se pare că devine și enervant, că nu se mai termină odată ziua.
Dar lui Toni îi iese foarte bine.
Mi-a plăcut foarte mult cum a încadrat scena sexului: să aibă legătură cu trecutul, dar și cu cei doi. Nu doar așa, pur și simplu, că atunci erau ei cel mai excitați... De fapt, chiar nu cred că este momentul din carte în care au fost cel mai excitați.
Oricum, cartea chiar merită. Are multe pagini. Iubesc romanele cu multe pagini! Și... sincer nu știu ce să mai spun, pentru că am terminat-o acum ceva timp, dar mi-a plăcut nespus!
Notă: 8/10.

P.S.: Tot timpul am crezut că Toni este bărbat idk.

Cu drag,

Leah.

#7 recenzie: „Căutând-o pe Alaska” de John Green

Am vrut să citesc această carte doar pentru că existau multe persoane care spuneau că este super și multe persoane care spuneau că este oribilă și proastă. O să fiu o persoană obiectivă și o să vă spun că nu este nici una, nici alta, așa că degeaba vă certați și exagerați. Evident, opinia voastră este opinia voastră, dar sunt sigură că nu este 100% opinia voastră și că v-ați lăsat ușor influențați. Destul de sigură în legătura cu mulți dintre cititorii acestei cărți.
Până la urmă, mi-a plăcut. Este captivantă, nu am ce spune. Nu este genul meu de carte, dar nu este nici genul de carte pentru cititorii amatori sau, mai bine spus, pentru fetițele de 12 ani care au senzația că viața e dulce până în măduva oaselor. Nu am nimic cu voi, dar cartea nu este genul vostru, deși pe voi v-am văzut ridicând-o în slăvi.
În fine, nu este genul meu de carte pentru că nu are descrieri ample și multe figuri de stil, este prea goală din acest punct de vedere. A fost amuzantă, a fost și serioasă, de asta spun că nu este pentru copii. M-a surprins scena oralului și m-a amuzat la culme. Cred că nu am mai râs așa la o carte în viața mea! Am trezit-o până și pe mama, săraca. M-a suprins scena nu pentru că ar fi oral, vai doamne, dar pentru că fetițele mironosite și viața dulce adoră carte cu toate că are această scenă. Că, na, vai doamne, ele n-o s-o sugă niciodată, ele sunt prea pure, etc.
Da, deja mă debarasez de subiect. Revenind, cartea a avut scene drăguțe, a avut momente anticipative, dar m-a ținut în suspans. Nu ai putea spune că este o carte proastă. Poate doar pentru cei care, evident, consideră că doar cărțile de genul sau de tipul care le citesc doar ei sunt bune. Dacă sunteți persoane așa ca mine, care citesc orice (cititorul ideal cum l-am numit într-un articol anterior) nu puteți spune că este atât de proastă. Strălucită nu e, dar nici proastă, iar aceasta este părerea unui om subiectiv, care are gusturi ample. Sunt așa modestă, știu. Mersi! A, cu plăcere!
Mă tot debarasez de la subiect și ruăsc asta. Nu știu ce să mai spun și urăsc asta de asemenea, așa că o să închei cu nota mea.
Notă: 7/10. Chiar putea fi mai bună.

Cu drag,

Leah,

Iubirea din ziua de azi

Poate vi se pare nefiresc sau chiar ciudat ca eu să scriu despre un astfel de subiect, dar îmi place să abordez ori ce fel de problemă. Până la urmă, oricât de atașată aș fi de cărți și tot ce ține de ele, am ocazia să privesc în jurul meu și să observ anumite lucruri, ca de exemplu felul în care se desfășoară relațiile din ziua de azi. Experiență personală despre care să vorbesc nu am, dar mă pot raporta la citite, auzite și văzute, într-un mod destul de obiectiv.

Dacă ne uităm în trecut, găsim printre cărțile scrise foarte multe povești de dragoste cu cavaleri și domnițe, cu  prințese și prinți, unde dragostea adevărată triumfă ș.a.m.d, dar toți cei care au cel puțin jumătate de creier și puține cunoștințe conștientizează faptul că nu a fost chiar așa. Pe atunci se practicau căsătoriile ce aveau să aducă beneficii financiare, statut sau ce țineau doar linia de sânge albastru. Femeile rareori se căsătoreau din dragoste, mai ales dacă erau din familii bogate, sau chiar regale. Putem să deducem aceste lucruri și din cărțile noastre ce le studiem la școală. Atunci unde e iubirea adevărată pe care toți o caută? Doar în povești, mi se pare.

Totuși, acum suntem în secolul libertin. Nu mai există presiuni așa de mari asupra tipului de iubit/iubită pe care ți-l alegi fiindcă în mare dispunem de un fel de „medie” a stării sociale. Nu mai există boieri și țărani, ci doar săraci și bogați; acestea sunt relative - un bogat poate deveni sărac cât ai pocnii din degete și vice versa. Deci, ne așteptăm ca iubirea să zboare prin aer.

Din păcate oamenii sunt niște ființe ce caută ca interesele și nevoile lor să fie strict îndeplinite; stomacul înaintea inimii. Fetele și băieții nu se mai îndrăgostesc cu adevărat, iar unde există dragoste, este unilaterală. Există și excepții, dar dacă vi se pare că relația voastră este perfectă, vă înșelați. Am prietene care au relații de 2 sau 3 ani, ceea ce e cu adevărat impresionant, dar nu vă pot spune de câte ori au venit cu ochii umflați de plâns, părul zburlit de la nedormit și fața albă de griji la mine, încercând să caute un sprijin moral. E mai greu decât pare să duci o relație. Mereu, chiar și la tineri dependenți financiar de părinți, intervin nevoile, grijile, problemele, lucruri ce nespuse deteriorează legătura dintre îndrăgostiți.

Cele mai dese relații sunt pe interese. „Stau cu asta ca să o bag în pat.” , „Stau cu ăsta că e frumos și mă pot lăuda la prietenele mele, făcând alte fete din școală invidioase.” Nu puteți să spuneți că aceste fraze nu sunt întâlnite aproape tot timpul. Oamenii sunt ipocriți. În zilele acestea să spui „te iubesc” vine la fel de ușor ca dusul la baie. E un tic verbal, fără pic de sentiment. Atunci când persoana iubită nu-ți poate spune asta, când se bâlbâie și evită subiectul, ăsta-i adevăratul semn că ea sau el simte un nod în stomac numai când se gândește. Dar dacă o zice așa, casual, păi... Cât de sincer ți s-ar putea părea?

Am avut ocazia să stau în grupuri de băieți mult mai mari ca mine și să aud lucruri ca „după cât timp ai face dragoste cu iubita ta?” Răspunsurile nu sunau ca cele ideale, „când este ea pregătită”, ci mai mult ca „dacă în două săptămâni nu vrea, următoarea!” Nevoi sexuale? Asta a devenit o relație în ziua de azi? Pentru asta fetițe de 12-13 ani își achiziționează iubiți pedofili ce le dezvirginează de la o vârstă la care corpul poate rămâne cu sechele? Inconștiență scrie pe capul amândurora. Dacă ar fii copiii mei, băiat sau fată, i-aș bătea de le-ar suna apa în cap, doar pentru asta. Bărbații sunt misogini. Ce le pasă de onoarea femeilor? El e curvar, dar ce are? Dacă poate umbla după multe fuste, bravo lui. Bravo pe dracu! Om fără scrupule, albină de umblă din floare-n floare. Cineva care nu poate să se mulțumească cu o singură ființă înseamnă că nici măcar nu a iubit, doar și-a rezolvat nevoile primare ca un câine în călduri și a plecat mai departe. Dar la fată cum e? Imediat ce o copilă e numită „curvă”, părerea oamenilor despre ea s-a schimbat, chiar dacă poate motivul pentru care s-a culcat cu băiatul respectiv era iubirea. S-a temut că-l pierde și a acceptat. Da, dar ea va fi numită așa poate fără motiv, doar fiindcă după partidă, albina noastră s-a dus să bârfească cu amicii lui la o bere: „Bă, am avut-o și pe aia, și pe cealaltă, iar acum am să o am și pe aia.” A doua zi îl vezi cu alta de mână, urmând s-o călărească la noapte, că doar ce, e PlayBoy, în timp ce proasta își plânge amarul într-un congelator plin cu înghețată.

Ah, dar stați, nu există numai băieți ce calcă în picioare inima fetelor. Câte profitoare am întâlnit la viața mea! Doar am fost psiholog pentru ambele sexe, nu doar pentru fete.

Mulți băieți buni au fost răniți de niște... ca mai apoi să devină exponate ca cele ce vi le-am exemplificat mai sus. De ce? Păi fiindcă, răniți fiind, și-au promis vehement că nu vor mai iubii. În loc să caute o fată cuminte, tot cu tipe de genul „primei” lor iubiri umblă, până ce se strică cu totul. Apoi, după ce devin fără inimă, strică alte fete și ciclul se repetă. Băiatul strică fata, fata strică băiatul. Numai mie mi se pare că relațiile homosexuale sunt brusc ceva mai strălucitoare? 

Revenind, totul este fals acum. Nu poți efectiv să ai încredere în nimeni, nici chiar în tine. E chiar greu să mai găsești băieți/fete bune acum. Cel puțin mie mi-au plăcut câțiva băieți, dar am fost mereu respinsă, deci nu pot să vă spun cine știe ce. Mai degrabă vă pot spune din experiența Katiei - un personaj dintr-o carte de-a mea - că aparențele înșeală și că nimeni nu caută în locurile bune. Fetele bune caută băieți răi - că doar extremele se atrag - și băieții buni nu trag la fete pe jumătate dezbrăcate. 

Deseori nici nu mai am replică în fața iubirii. Nu înțeleg cum unora le merge așa bine, iar eu sunt un eșec. Sau hai să nu mă iau pe mine ca exemplu. Mai am prietene singure. Am văzut o poză pe care scria: „De ce acea fată are iubit? E mai urâtă ca mine!” , iar mai jos era răspunsul: „Poate acea fată are un caracter frumos de care băiatul s-a îndrăgostit.” 

M-am gândit că asta nu prea există, doar fiindcă cunosc atâtea fete bătute în cap și urâte care sunt iubite de cineva. În fine, iubit e prea mult spus, îndrăgite. Nu le judec, dar eu personal le evit prezența fiindcă mă agită și enervează. Sunt o persoană foarte calmă, iar dacă cineva consumă prea multă energie în prezența mea încep să mă simt iritată. În fine, am de asemenea și cunoștințe foarte frumoase, foarte deștepte, foarte nu-mai-știu-cum, dar nu și-au găsit iubirea. De aici pot trage doar concluzia că fiecare are altă soartă în domeniul „relații și dragoste”.

Totuși în numele iubirii cei mai mulți se sinucid, cei mai mulți se sacrifică. De ce?

Cred că sentimentele oamenilor pot fi discutate și rediscutate, dar nimeni nu-și poate da seama exact ce e cu ele, astfel nimeni nu-ți poate explica de ce simți ce simți.

Mai există un fel de iubire care eu vreau să-l scot în evidență: Iubirea pentru părinți și/sau familie.

Păi de ce dracu, acum scuzați-mă, există copii care-și iubesc părinții doar când le este cumpărată tableta preferată? Nimic mai josnic.Adică ei oricum îți fac toate mofturile. Nu se poate ca acest tip de iubire să fie condiționată... E sânge din sângele tău, vrei-nu-vrei îi iubești, oricât de tare te-ar putea ei urî. În primul rând, e o modalitate de-ai enerva, dacă vrei să faci asta, iar în al doilea rând, iubirea pentru părinte e ceva impregnat în psihic. N-ai cum s-o negi. Sângele la sânge trage.

Ahh, cred că am învârtit destul subiectul. Nu știu dacă sunteți de acord cu mine, dar nici nu trebuie. Eu mi-am zis părerea. Încă o dată mi se dovedește că totul este relativ.

Ca într-o seară de vineri, 

Norax